Despre descoperirea dumnezeiasca

Descoperirea sau Revelatia dumnezeiasca este comoara de adevaruri pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor, pentru ca acestia, cunoscandu-L pe El, voia Lui si lucrarea Lui, sa-L cinsteasca dupa vrednicie, sa-I implineasca voia si prin aceasta sa se mantuiasca. 

Ce dovedeste din partea lui Dumnezeu aceasta Descoperire? 
Descoperirea dumnezeiasca dovedeste marea iubire a lui Dumnezeu fata de oameni. "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8), iubire nesfarsita, un ocean de iubire, cum zic Sfintii Parinti. Prin ea Dumnezeu revarsa lumina si caldura Lui, cea mai presus de fire, asupra intregii fapturi si o ajuta sa se impartaseasca cat mai deplin de puterea cea de sus si de adevarul cel mantuitor. Descoperirea lui Dumnezeu e insasi aceasta lumina ce ni s-a dat din nesfarsita Lui iubire fata de noi.

 

Dumnezeu a dat Descoperirea Sa pentru toti oamenii? 
Descoperirea dumnezeiasca a fost data pentru toti oamenii, pentru ca toti au nevoie de mantuire, dar, intrucat nu toti erau vrednici de a primi Descoperirea direct de la Dumnezeu, ea a fost incredintata anumitor oameni alesi, care la randul lor s-o vesteasca celor ce doresc a o primi. 

De ce nu toti oamenii pot primi Descoperirea direct de la Dumnezeu? 
Pentru nevrednicia pricinuita de necuratia sufletului si a trupului lor, in urma caderii in pacat a protoparintilor nostri. 

Care au fost vestitorii Descoperirii dumnezeiesti?
Oamenii alesi de Dumnezeu in acest scop au fost patriarhii, Moise, dreptii si proorocii, care au primit si au vestit cuvantul lui Dumnezeu in sanul poporului evreu. Aceasta Descoperire a fost adusa oamenilor in chip deplin de insusi Fiul lui Dumnezeu intrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, "Lumina cea adevarata, care lumineaza pe tot omul ce vine in lume" (Ioan 1, 9). Mantuitorul a raspandit in lume Descoperirea dumnezeiasca prin Sfintii Sai Apostoli si Ucenici, in Biserica intemeiata de El si intrata in istorie la Cincizecime.

 

Este cu putinta ca Dumnezeu sa Se descopere oamenilor? 
Este cu putinta. S-a sustinut, totusi, de catre unii intelepti pagani si de catre unii eretici, ca Dumnezeu nu Se putea descoperi oamenilor. intai, pentru ca Dumnezeu cel nesfarsit, cel nematerial, cel neschimbator si cel vesnic nu S-ar fi putut apropia si nu ar fi avut deci cum sa fie cunoscut de catre ceea ce este marginit, trupesc, schimbator si trecator. In al doilea rand, daca Dumnezeu S-ar fi apropiat de fiintele muritoare, aceste fiinte slabe si neajutorate nu ar fi reusit sa cuprinda si sa inteleaga Descoperirea care li se facea. Acei pagani si eretici judecau asa, pentru ca ei socoteau pe Dumnezeu ca o putere nepersonala, lipsita de viata si mai ales de iubire. Pentru noi, crestinii, nu sunt asemenea oprelisti, fiindca, dupa invatatura Bisericii, Dumnezeu este o fiinta personala, care poate avea legaturi cu alte persoane, si, deci, si cu oamenii. Sfanta Scriptura insasi ne invata ca Dumnezeu a tinut, din cele mai indepartate timpuri, mereu legatura cu oamenii, adica dandu-le Descoperirea Sa: "in multe induri si in multe chipuri odinioara Dumnezeu graind parintilor prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma a grait noua intru Fiul" (Evr. 1,1). Ca izvor al vietii si al iubirii, Dumnezeu Se apleaca si Se descopera continuu oamenilor. El nu e niciodata prea sus sau prea departe, pentru ca El salasluieste si in inimile noastre. Descoperirea dumnezeiasca priveste pe oameni si ei pot s-o primeasca. Ei sunt "chipul si asemanarea lui Dumnezeu" si, prin aceasta, indreptatiti la cinstea descoperirilor de sus. Aceasta cinste a mers pana acolo incat Descoperirea deplina adusa de Fiul lui Dumnezeu pe pamant s-a facut prin intruparea Sa in om. Credinciosul poate primi Descoperirea dumnezeiasca, apoi, si pentru ca el insusi e mistuit de dorul fierbinte dupa Dumnezeu. Psalmistul lamureste aceasta zicand: "In ce chip doreste cerbul izvoarele apelor, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Insetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; cand voi veni si ma voi arata fetei lui Dumnezeu?" (Ps. 41, 1-2). Un scriitor bisericesc arata astfel suspinul inimii sale dupa Dumnezeu: «Ca ne-ai facut spre a Te cauta si nelinistit este sufletul nostru pana nu se va odihni intru Tine».1 (Fer. Augustin, Marturisiri, I, 1, Migne, P. L., XXXII, col. 661) Ca fiinta inzestrata cu minte, intrucat este creat dupa "chipul lui Dumnezeu», cum am spus, omul poate primi adevaruri din partea lui Dumnezeu. Acesta, in nesfarsita Sa intelepciune, usureaza caile de intelegere a adevarurilor date, in cei care s-au facut vrednici de El printr-o viata aleasa si au primit harul Duhului Sfant. 

De ce are o autoritate mai mare Descoperirea dumnezeiasca decat mintea omeneasca in lucrarea mantuirii? 
Pentru ca Descoperirea dumnezeiasca nu greseste si nu inseala niciodata, fiind garantata de Dumnezeu insusi, Care e Adevarul (Ioan 14, 6), de nesfarsita Lui intelepciune si de implinirea pana astazi a atatora dintre cele vestite de aceasta Descoperire. Mintea omeneasca poate intelege unele dintre cele cuprinse in Descoperirea dumnezeiasca, dar ea nu poate patrunde toata aceasta Descoperire. Pentru ca mintea noastra sa fie intru totul de aceeasi parere cu Descoperirea de sus, ar trebui sa cunoastem pe Dumnezeu in fiinta Sa. Dar cum fiinta lui Dumnezeu nu poate fi cunoscuta pentru ca mijloacele firesti pe care mintea noastra ni le pune la indemana nu ajuta la acest lucru, noi punem toata increderea in adevarurile Descoperirii, care ne fac cunoscut pe Dumnezeu prin predicarea sau vestirea cuvantului despre El.2 (Tertulian, Contra lui Marcion, 1 18, Migne, P.L II. col. 226) Descoperirea dumnezeiasca e vrednica de a fi primita de mintea noastra. Daca mintea isi pune increderea in fagaduiala unui om serios si vrednic de lauda, despre care stim sigur ca nu ne inseala, de ce sa nu dam aceeasi crezare cuvintelor lui Dumnezeu insusi?3 (Sf. Ciprian, Despre moarte, 6, Migne, P. L. IV col. 586) «Nu e mai cuminte, zice Origen, sa dam mai multa crezare lui Dumnezeu?»4 (Origen Contra lui Cels, I, 11, Migne, P. G., XI, col. 676) De asemenea, Sfantul Ioan Gura de Aur ne indeamna sa ne incredem totdeauna in Dumnezeu, chiar atunci cand cuvantul Lui pare a fi impotriva felului nostru de a judeca si de a vedea. Judecata si vederea noastra se pot insela; cuvantul Lui, niciodata.

 

Cate feluri de Descoperiri sunt? 
Privita in izvorul ei, care e Dumnezeu, Descoperirea dumnezeiasca e una singura. Daca, insa, tinem seama de caile folosite pentru a ajunge pana la noi, Descoperirea este de doua feluri: intai, Descoperirea data pe calea firii; si al doilea, Descoperirea data pe calea mai presus de fire, adica pe calea supranaturala. Aceasta din urma nu poate fi primita fara ajutorul lui Dumnezeu, dat celui credincios. 

Ce se intelege prin Descoperirea pe calea firii? 
Prin Descoperirea pe calea firii, numita si Revelatia naturala, se intelege comoara de invataturi pe care natura si firea omeneasca ni le dezvaluie despre existenta si unele insusiri ale lui Dumnezeu. Natura in mijlocul careia traim ne spune ca este Cineva care a facut-o. Mintea ne spune ca zidirea trebuie sa aiba un Ziditor, pentru ca nu poate fi ceva pricinuit fara un pricinuitor. Ordinea si frumusetea desavarsita a alcatuirii lumii oglindesc lucrarea unui Facator atotputernic, prea intelept si prea iubitor. Intreaga fire ne graieste despre Dumnezeu, dupa cuvantul Psalmistului: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria. Ziua zilei spune cuvant si noaptea noptii vesteste stiinta. Nu sunt graiuri, nici cuvinte ale caror glasuri sa nu se auda. In tot pamantul a iesit vestirea lor si la marginile lumii cuvintele lor" (Ps. 18, 1-4). Intreaga faptura, prin ordinea si armonia ei, arata ca din carte si striga pe Stapanul si Facatorul ei - spune Sfantul Atanasie.5 (Sf. Atanasie, Contra Grecilor, Migne, P. G., XXV, col. 68) Chiar daca unele popoare se inchina la pietre si la lemne, ele stiu ca este Cineva mai mare decat ele.6 (Fer. Ieronim, Comentar la Psalm 95; Anecdota Meredsolana 3, 2, 137) «intreaba lumea, podoaba cerului, si vezi daca nu-ti raspund dupa intelegerea lor: "Dumnezeu ne-a facut". Lucrurile acestea le-au cercetat si nobilii filozofi si din arta au cunoscut pe artist".7 (Fer. Augustin, Cuvantari 141, 2, 2, Migne, P. L., XXXVIII, col. 776)Sfantul Apostol Pavel intareste si adanceste cuvantul Psalmistului: "Cele nevazute ale lui (Dumnezeu) de la facerea lumii, intelegandu-se din fapturi, adica vesnica Lui putere si dumnezeire, asa ca ei sa fie fara cuvant de aparare" (Rom. 1, 20). 

Ce se intelege prin Descoperirea pe calea mai presus de fire sau pe calea supranaturala? 
Se intelege Descoperirea randuita si data de Dumnezeu prin anumiti oameni alesi (in Vechiul Testament) si mai apoi prin insusi Fiul Sau intrupat (in Noul Testament). Prin Descoperirea firii ne ridicam numai la adevarul ca exista Dumnezeu si la cateva dintre insusirile Lui. Daca ne-am margini la aceasta Descoperire, nu ne-am deosebi de paganii inaintati ai vremurilor vechi, si mai ales ne-am lipsi de bucuriile si fericirea pe care ni le-a adus Descoperirea pe calea supranaturala. Aceasta din urma ne face crestini, pe cand cealalta, marginita numai la cugetare, ne tine doar la portile crestinismului. Descoperirea sau Revelatia supranaturala nu poate fi primita si inteleasa decat de omul credincios, adica prin credinta. 

Prin ce s-a dat oamenilor Descoperirea supranaturala? 
Ea a fost data uneori prin anumite semne minunate, pe care omul le cunoaste prin simturi; de pilda aratarea lui Dumnezeu catre Avraam, sub chipul a trei barbati, la stejarul lui Mamvri (Fac. 18, 1-2), sau aratarea Mantuitorului dupa inviere catre ucenicii Sai (Ioan 20,19-31). Avem aci o Descoperire din afara. Dar, de cele mai multe ori, Descoperirea pe calea supranaturala e data sufletului omenesc printr-o luminare deosebita, pe care acesta n-ar fi putut-o castiga numai prin puterea cugetarii sale. Aceasta luminare a sufletului si inzestrare a lui cu puterea de a primi anu-mite adevaruri ale Descoperirii dumnezeiesti este insuflarea sau inspiratia dumnezeiasca. Avem aici o Descoperire care se face numai sufletului si prin suflet si pe care o putem numi duhovniceasca sau dinlauntru. Sfanta Scriptura spune chiar si in Vechiul Testament, in multe locuri (les. 4,12; II Regi 23, 2; Isaia 6, 1-8; 8,1; Avacum 2, 2 etc.), ca Dumnezeu este Acela care a grait prin gura proorocilor. Sfantul Apostol Pavel rezuma astfel istoria si felurimea acestei Descoperiri: "Dupa ce Dumnezeu odinioara in multe randuri si in multe chipuri a grait parintilor nostri prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma ne-a grait noua prin Fiul" (Evr. 1, 1-2). Descoperirea prin semne minunate, controlate de simturi si prin insuflarea Duhului Sfant are autoritate hotaratoare pentru viata religioasa si pentru mantuire. Numai prin aceasta Descoperire omul are cunoasterea celor duhovnicesti si poate deveni duhovnicesc. 

Cand s-a dat oamenilor Descoperirea supranaturala? 

Aceasta Descoperire s-a dat de la facerea primilor oameni, in rai, pana la venirea Mantuitorului, care a incununat si a desavarsit Descoperirea. Aceasta lunga durata-5508 ani-se poate imparti in trei parti: Cea dintai se intinde de la facerea primilor oameni, pana la darea Legii Vechiului Testament. Aceasta prima parte se imparte la randu-i in doua: 1) de la facerea primilor oameni pana la caderea in pacat; 2) dupa caderea in pacat. Descoperirea se infatiseaza potrivit starii omului din aceste doua rastimpuri. In rai, omul s-a bucurat de o Descoperire directa din partea lui Dumnezeu, Care-i vorbea personal. Dumnezeu il povatuia si-l conducea direct, il invata despre Sine, despre legatura Sa cu omul si rostul acestuia in lume si petrecea impreuna cu acest om. Partea a doua a Descoperirii incepe odata cu darea Legii Vechiului Testament; ea cuprinde toate veacurile-aproape 14-calauzite de legea lui Moise si de prooroci si se incheie odata cu venirea Mantuitorului. Aceasta parte a Descoperirii nu e deplina, ci pregatitoare pentru Descoperirea cea deplina. Sfantul Apostol Pavel o numeste "calauza catre Hristos" (Gal. 3, 24). Partea a treia a Descoperirii este aceea a plinatatii harului si adevarului (Ioan 1, 17). Ea incepe odata cu venirea Mantuitorului si se incheie cu ultima scriere a Noului Testament. Ne gasim pe treapta cea mai inalta a Descoperirii dumnezeiesti facute in persoana insasi a Mantuitorului, Care ne da deplina cunoastere despre Dumnezeu, ca Acela Care este insusi Fiul lui Dumnezeu (Matei 11, 27; Ioan 17, 6). Sfantul Apostol Pavel spune aceasta in chip hotarat: "in zilele acestea mai de pe urma (Dumnezeu) a grait noua intru Fiul" (Evr. 1, 2), si tot el o lamureste, aratandu-i si scopul: "Facandu-ne cunoscuta taina voii Sale dupa buna Lui socotinta, astfel cum hotarase la Sine mai inainte, spre iconomia plinirii vremilor, ca toate sa fie iarasi unite in Hristos, cele din ceruri si cele de pe pamant - toate intru El" (Efes. 1, 9-10). 

De unde stim ca Iisus Hristos este desavarsirea si plinirea Descoperirii? 
Din Sfanta Scriptura, din implinirea intocmai a proorociilor Vechiului Testament si din istoria Bisericii Crestine. In adevar, Sfantul Apostol Pavel precizeaza: "Iar cand a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau Cel nascut din femeie, nascut sub lege, ca pe cei de sub lege sa-i rascumpere, ca sa dobandim infierea" (Gal. 4, 4-5). Sfintele Evanghelii si intreg Noul Testament intaresc intru totul adevarul ca Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu intrupat si plinitorul Descoperirii dumnezeiesti. Proorociile Vechiului Testament privitoare la Mesia, la Rascumparatorul, la Fiul lui Dumnezeu, s-au implinit intocmai in persoana lui Iisus Hristos. Sfintii Evanghelisti si Sfantul Apostol Pavel citeaza, adesea in amanunt, proorociile ce s-au implinit in persoana Mantuitorului. Proorocul Isaia-supranumit si Evanghelistul Vechiului Testament-vorbeste pe larg de nasterea si mai ales de patimile, moartea si proslavirea lui Mesia (Isaia 7 si 63). Toata aceasta proorocie s-a implinit intocmai in faptele si viata lui Iisus Hristos, asa cum sunt infatisate de Noul Testament (Matei 1, 21; Luca 1, 31 s. u.; 1 Cor. 15, 3; I Petru 2, 24; Matei 26, 62; Fapte 8, 32; I Ioan 3, 5 etc.). Documentele crestine, pagane si iudaice din veacurile 1 si II sustin, fara deosebire, ca Iisus Hristos ca Dumnezeu - Om este o persoana istorica sub imparatii August si Tiberiu si a suferit moartea sub Pontiu Pilat. Aceleasi documente, afara de cele iudaice, constata ca nici o alta persoana purtand acelasi nume, sau alt nume, nu a avut rolul si faptele lui Iisus Hristos. Marile infaptuiri ale Bisericii adeveresc si ele Dumnezeirea intemeietorului ei. 

Se poate vorbi despre trepte ale Descoperirii dumnezeiesti? 

Se poate vorbi cu toata siguranta. Am vazut mai inainte ca Descoperirea dumnezeiasca poate fi impartita in trei mari perioade de timp. Fie-careia dintre aceste perioade ii corespunde mai mult sau mai putin o treapta de inaintare, cu toate ca aceste trepte nu sunt nici totdeauna egale si nici nu vin unele dupa altele intr-o ordine neschimbata. Timpul de la caderea in pacat pana la darea Legii pe muntele Sinai cuprinde nu numai stradanii ale firii omenesti spre cunoasterea adevarului si deci a lui Dumnezeu, ci si ajutoare directe de sus, prin Descoperirea mai presus de fire, facuta patriarhilor. La fel, dupa darea Legii. Dupa venirea Mantuitorului, Care a desavarsit Descoperirea, cele doua trepte ale Descoperirii de dinainte n-au fost inlaturate. Deci, in linii mari, Biserica admite trepte in lucrarea Descoperirii supranaturale. Cum este si firesc, Biserica pune accentul pe cele doua trepte in Descoperirea dumnezeiasca, infatisate prin cele doua Testamente. Sfantul Grigorie Teologul, vorbind despre schimbarile produse de catre acestea in viata omenirii de-a lungul timpului, le numeste cutremure de pamant si le schiteaza astfel: «Cele doua Testamente sunt doua cutremure dintre care unul face trecerea de la idololatrie la legea lui Moise; celalalt, de la legea lui Moise la Evanghelie. Dar e si un al treilea cutremur, care este mutarea din aceasta viata in cealalta».8 (Sf. Grigorie Teologul, Cuvantul V Teologic, 25, Migne, P. G., XXXVI, col. 160 D, 161 A) Deci Biserica admite mersul treptat al Descoperirii dumnezeiesti. Treapta de la Vechiul la Noul Testament e aratata de nenumarate ori de Mantuitorul, de Sfintii Apostoli si de Sfintii Parinti. Ei arata ca este o desavarsire a Noului Testament fata de cel Vechi. Acesta din urma isi pastreaza valoarea lui, e adevarat. Mantuitorul zice: "Sa nu socotiti ca am venit sa stric Legea sau Proorocii; nu am venit sa stric, ci sa plinesc. Ca adevarat zic voua: inainte de a trece cerul si pamantul, o iota sau o cirta nu va trece din Lege, pana ce vor fi toate" (Matei 5, 17-18). Dar aceste lucruri din Vechiul Testament trebuie «plinite» in lumina gradului nou de Descoperire (Noul Testament): "Ati auzit ca s-a zis celor de demult...", "Iar Eu zic voua" (Matei 5, 21 s.u.). Noul Testament e dezvoltarea si plinirea celui Vechi; dar e mai mult decat atat: el e «rasaritul cel de sus», care face sa treaca "umbra legii". Sporul in descoperirea persoanelor Sfintei Treimi e aratat de Sf. Grigorie Teologul, prin cuvinte ca: «Adaosuri partiale», «inaltari», «inaintari» si «treceri din slava in slava».9 (Sf. Grigorie Teologul, op. cit., 26, col. 161 CD) Duhul Sfant insusi Si-a randuit lucrarea Lui in chip treptat, masurand-o dupa puterea de primire a Sfintilor Ucenici. Astfel, la inceput a lucrat prin minunile savarsite de Domnul, dupa patimi si inviere a fost insuflat Ucenicilor, iar dupa inaltare, la Cincizecime, S-a aratat in chip de limbi de foc.10 (Idem, op. cit., 26, col. 164 A)

 

De ce invatatura crestina e socotita drept cea mai inalta treapta a credintei? 

Pentru ca invatatura crestina a fost data de insusi Fiul lui Dumnezeu intrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, si pentru ca nimeni altul n-a cunoscut ca El de-a dreptul pe Dumnezeu si n-a invatat pe oameni chiar din izvorul care e insusi Dumnezeu: "Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata; Cel Unul - Nascut, Fiul, Care este in sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut" (Ioan 1, 18). Mantuitorul insusi declara: "Cel ce M-a vazut pe Mine a vazut pe Tatal" (Ioan 14, 9). Caci "nimeni nu cunoaste pe Fiul, decat numai Tatal, nici pe Tatal nu-L cunoaste nimeni, decat numai Fiul si acela caruia va voi Fiul sa-i descopere" (Matei 11, 27). Iisus Hristos a adus Descoperirea celor mai mari taine ale adevarului dumnezeiesc, pe care omenirea s-a invrednicit sa le cunoasca de la inceputul lumii. Credinta adusa de El a astamparat si astampara setea dupa adevar a nenumarate suflete. Ea a schimbat fata lumii vechi. Prin luminarea si schimbarea adanca a sufletelor, ea a legat din nou viata omeneasca, vestejita de pacat, de Izvorul nesecat al vietii netrecatoare: Dumnezeu. Ea a coborat cerul pe pamant, implinind rugaciunea Psalmistului: "Doamne, pleaca cerurile Tale si Te pogoara, atinge-Te de munti si fa-i sa fumege" (Ps. 143, 5). Cerurile s-au plecat si chiar s-au deschis (Luca 2, 9-15; Matei 3, 16). In sfarsit, nici o alta credinta sau cunoastere religioasa n-a putut si nu poate inlocui pe cea crestina, fiindca n-a avut si nu are roadele acesteia. Invatatura crestina sta pe culmea cunoasterii religioase, pentru ca nicaieri sufletul credinciosului nu se desfata de adevar, de dreptate, de fericire, de viata vesnica, ca in Hristos.11 ( Fer. Augustin, Comentar la Evanghelia. dupa Ioan, 26, 4, Migne, P. L., XXXV, col. 1608) 

Cum ne putem incredinta de Descoperirea dumnezeiasca? 
Ne putem incredinta de Descoperirea dumnezeiasca pe doua cai: 1. printr-una personala, aflata in cercetator; 2. prin cealalta, aflata in cuprinsul Descoperirii. Cea dintai e credinta. Credinta e socotita ca Descoperire. Ea singura ingaduie omului sa vada pe Dumnezeu.12 (Epistola catre Diognet, 8, 6; Patres Apostolici, 1, 1901, pag. 404; in Scrierile Parintilor Apostolici, in "P.S.B.", Bucuresti, 1979, p. 342) Ea singura ne duce intr-o lume mai presus de fire si ne inzestreaza cu puterea de a deosebi ce e omenesc de ce e mai presus de om. Cea de-a doua cale prin care ne incredintam despre Descoperirea dumnezeiasca sunt semnele aflate chiar in Descoperire. Au fost si sunt semne vadite ale Descoperirii dumnezeiesti. 

Care sunt semnele adevaratei Descoperiri dumnezeiesti? 

Semnele Descoperirii dumnezeiesti sunt urmatoarele:
1) Inaltimea invataturilor descoperite;
2) Curatia lor dumnezeiasca;
3) Puterea lor de a schimba in bine pe oameni.
Aceste semne sunt launtrice si ele pot fi intelese numai cand Descoperirea e bine cunoscuta si e cercetata intr-un duh de smerenie si de evlavie. Acest duh face fericit pe cel ce se daruieste unei asemenea cercetari. Despre Descoperirea dumnezeiasca ne incredintam si prin semne din afara: minunile si proorociile, la care putem adauga si calitatea morala a persoanei prin care se face Descoperirea.

 

Ce sunt minunile? 

Minunile sunt fapte dumnezeiesti mai presus de mintea si puterea omeneasca. Ele sunt fapte savarsite in firea vazuta numai cu puterea lui Dumnezeu, intrecand legile mintii si ale firii, care se fac in momente extraordinare, hotarate de Ziditor, si urmaresc luminarea si indreptarea noastra in vederea mantuirii. Minunile arata vointa lui Dumnezeu si talcuiesc caile Sale cele necunoscute. Dumnezeu este cel dintai si cel mai mare facator de minuni, ca unul Care este insusi izvorul lor. Mantuitorul a savarsit pe pamant minuni asupra firii, asupra oamenilor si asupra Sa insusi. El a oprit furtuna pe mare, a scapat pe Petru de la inec, a prefacut apa in vin, a inmultit painile si pestii, a vindecat bolnavi, a inviat morti, ceea ce-L face sa spuna: "De n-as fi facut intru ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a facut, pacat n-ar avea" (Ioan 15, 24). Dintre minunile pe care Mantuitorul le-a facut asupra-Si, cea mai mare este invierea Sa din morti. Minunile Sale dovedesc obarsia si puterea Sa dumnezeiasca, asa cum El insusi declara: "Lucrurile pe care Mi le-a dat Tatal sa le savarsesc, aceste lucruri pe care le fac, marturisesc despre Mine ca Tatal M-a trimis" (Ioan 5, 36). Minuni au facut si oamenii alesi de Dumnezeu si placuti Lui ca, de pilda, unii dintre aceia prin care s-a dat Descoperirea dumnezeiasca: Moise, Ilie, Elisei, Daniil, Iona, Apostolii si altii. Dar acestia au savarsit minuni numai cu puterea lui Dumnezeu, dovedind ca aveau puterea Duhului de sus cu ei. 

Dupa ce se cunosc adevaratele minuni? 

Minunile adevarate se deosebesc de cele mincinoase printr-o seama de conditii, dintre care insemnam:
1) Sa fie vrednice de numele lui Dumnezeu si sa fie cuprinse in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie;
2) Sa se produca cu mijloacele cu care s-au produs minunile Mantuitorului si ale Sfintilor;
3) Sa nu se tagaduiasca unele pe altele sau sa se opuna unele altora;
4) Sa nu contrazica Sf. Scriptura si Sf. Traditie;
5) Sa urmareasca mantuirea sufletului omenesc;
6) Sa aduca folos si spor vietii sufletesti, nu mortii sau pacatului;
7) Savarsitorul minunii sa graiasca numai adevarul, sa duca o viata fara pata si sa nu urmareasca interese personale sau scopuri egoiste;
8) Sa indrepte moravurile la cei ce vad minunea13 (Origen, Contra lui Cels, I, 68, Migne, XI, col. 788);
9) Sa poarte in ele siguranta si puterea Duhului lui Dumnezeu;
10) Sa dovedeasca lucrarea proniei dumnezeiesti. 

Ce sunt proorociile? 

Proorociile sau profetiile sunt aratari prin viu grai, sau prin scris, ale anumitor adevaruri si intamplari care privesc viitorul, pe care Dumnezeu le vesteste prin alesii Sai, in vederea mantuirii si care se petrec intocmai. Cele cuprinse in proorocii nu pot fi cunoscute pe cale fireasca. Proorociile sau profetiile talmacesc vointa lui Dumnezeu si ele se fac numai sub insuflarea Duhului Sfant. Ele ocupa o buna parte din cartile Vechiului Testament, unde prevestesc pe Mantuitorul si multe intamplari din viitorul poporului iudeu si al altor popoare. Noul Testament insusi si Traditia de la inceputul Bisericii cuprind o seama de proorocii; Mantuitorul insusi a proorocit (Matei 24 etc.). Proorociile, ca semne ale Descoperirii dumnezeiesti, stau numai in puterea lui Dumnezeu. Ele se deosebesc de prezicerile omenesti care se intemeiaza sau pe socoteli plapande, sau pe superstitii. Proorociile dumnezeiesti sunt facute, ca si minunile, printr-o lucrare necunoscuta firii omenesti. Marea lor autoritate sta m implinirea lor. Implinirea lor intocmai arata ca Duhul Sfant este autorul lor14. (Origen, op. cit., 6, 10, Migne, P. G., XI, col. 1305) "Fiindca cele prezise se intampla, cred si ma supun lui Dumnezeu", zice Teofil al Antiohiei14 (Teofil al Antiohiei, Catre Autolic, 1,14, Migne, P.G. VI, col.1045). Cele mai insemnate proorocii ale Vechiului Testament sunt cele privitoare la Mantuitorul. Aceste proorocii, numite mesianice, au prezis cu mare siguranta, vremea venirii Mantuitorului (Daniil IX, 24-27), nasterea, patimile, moartea, proslavirea (Isaia VII, 13, LIII, 2 si urm.) si chiar slujirile Sale de: profet (Deuter.XVIII,15, Isaia XLII,1-4), preot si imparat (Ps.CIX, 5, Ierem. XXIII, 5). Apostolii au aratat ca spusele proorocilor despre Mesia-Hristos s-au implinit intocmai16 (Fer. Augustin, Despre credinta in lucrurile care nu se vad, 7, 10, Migne P.L. XL, col. 180). 

Dupa ce semne se cunosc adevaratele proorocii? 

Ele trebuie sa intruneasca aceleasi conditii ca minunile. Mantuitorul, Sfintii Parinti atrag in repetate randuri atentia atat asupra proorocilor adevarati, cat si asupra celor mincinosi, pe care trebuie neaparat sa-i deosebim. Pe cat de mult suntem datori sa cugetam cu evlavie la proorociile adevarate, pe atat de mult se cuvine sa osandim si sa combatem pe cele false. Mantuitorul spune ca in vremurile tulburi si mai ales la sfarsitul lumii "se vor scula hristosi mincinosi si prooroci mincinosi si vor da semne mari si minuni, cat sa amageasca, de va fi cu putinta, si pe cei alesi" (Matei XXIV, 24). Asemenea prooroci mincinosi s-au ivit deseori si sunt si astazi, dar ei trebuie sa fie combatuti cu staruinta, pentru a nu fi lasati sa-si faca lucrul lor. Lactantiu ne spune ca adevaratii prooroci:
1.Predica toti un singur Dumnezeu,
2.Nu sufera de nebunie,
3.Nu sunt inselatori,
4.Nu umbla dupa averi sau castig,
5.Nu se ingrijesc de cele necesare vietii, ci se multumesc cu intretinerea pe care le-o trimite Dumnezeu,
6.Proorociile lor s-au implinit sau se implinesc intocmai,
7.Ei isi adeveresc trimiterea pana la suferirea chinurilor si a mortii17 (Lactantiu, Dumnezeiestile Institutii, 1, 4, 1-2, 3, 5, 6, Migne P.L. VI, col.127). 

De ce Dumnezeu nu repeta Descoperirea Sa? 

Pentru ca El a facut aceasta Descoperire odata pentru totdeauna, in vederea mantuirii oamenilor, potrivit planului Sau vesnic. Dumnezeu se descopera atunci cand stie ca aceasta este de cea mai mare trebuinta si de cel mai desavarsit folos. El nu se repeta ca oamenii, pentru ca planul sau iconomia lui Dumnezeu nu cuprinde repetarea Descoperirii. Repetarea Descoperirii dumnezeiesti, adica o noua venire a Vechiului si a Noului Testament, cu o noua intrupare, patimire, moarte si inviere a Domnului nostru Iisus Hristos, ar arata ca prima Descoperire sau a fost inselatoare, sau n-a avut loc niciodata, sau a fost necompleta, ceea ce ar fi o necuviinta fata de numele si puterea lui Dumnezeu. Sustinerea ca repetarea Descoperirii ar face pe toti sa creada nu poate sta in picioare, pentru ca nici in timpul Mantuitorului n-au crezut toti in El, cu toate ca El era Descoperirea insasi. Invatatura pildei bogatului si a saracului Lazar este ca cei invartosati la inima n-ar crede chiar daca ar si invia cineva din morti (Luca 16, 31). 

 

Despre Sfânta Tradiție

 

Ce este Sfanta Traditie?

 

Sf. Traditie sau Sf. Predanie este invatatura data de Dumnezeu prin viu grai Bisericii si din care o parte s-a fixat in scris mai tarziu. Ca si Sf. Scriptura, Sf. Traditie cuprinde Descoperirea dumnezeiasca trebuitoare mantuirii noastre. Ea este viata Bisericii in Duhul Sfant, sau permanenta prezenta a Duhului Sfant in viata Bisericii.

 

Cand a luat nastere Sf. Traditie? inainte de Sf. Scriptura, odata cu aceasta sau dupa ea? 
Sf. Traditie a luat nastere inainte de Sf. Scriptura. In intelepciunea Sa, Dumnezeu a voit ca adevarurile Descoperirii dumnezeiesti sa fie date intai prin viu grai, spre a fi usor intelese si primite. Daca invatatura dumnezeiasca s-ar fi dat de la inceput in scris, credinta nu s-ar fi raspandit cu aceeasi usurinta si putere ca prin viu grai, cu care e inzestrat tot omul. Credinta se dobandeste si se intareste, la cei mai multi oameni, indeosebi prin viu grai. Sf. Apostol Pavel spune: "Credinta este din auzire, iar auzirea, prin cuvantul lui Hristos" (Rom. 10, 17).

 

 Cum a luat nastere Sf. Traditie? 
La inceputul Bisericii, invatatura a venit de la Dumnezeu prin Dom-nul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu intrupat. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, era astfel invatatura si predica vie. Prin predica lor, Apostolii s-au facut si ei vestitori ai adevarului. Ei puneau la temelia credintei lor, si a acelora pe care-i converteau, aceeasi Evanghelie iesita din plinatatea cunoasterii vietii dumnezeiesti de catre Hristos, cu Care Apostolii petrecusera impreuna si in care traiau acum. Sf. Apostol Pavel arata ca predica apostolica este insusi cuvantul lui Iisus Hristos, rostit prin gura Sf. Apostoli: "Cum ,dar vor chema numele Aceluia in Care inca n-au crezut? Si cum vor crede in Acela de Care n-au auzit? Si cum vor auzi fara de propovaduitori? Si cum vor propovadui de nu vor fi trimisi?... Deci, credinta este din auzire, iar auzirea, prin cuvantul lui Hristos" (Rom. 10, 14-17). Insusi Mantuitorul a poruncit Sf. Apostoli sa propovaduiasca prin viu grai: "Drept aceea, mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua" (Matei 28,19-20; Marcu 16,15; Luca 9, 2). Sf. Apostoli insisi ne incredinteaza in scrierile lor ca ei n-au scris in cartile lor decat o mica parte din cate au primit de la invatatorul lor. Sf. Ioan, Ucenicul prea iubit al Mantuitorului, sfarseste Evanghelia sa cu aceste cuvinte: "Dar sunt si alte multe lucruri pe care le-a facut Iisus, si care, daca s-ar fi scris cu de-amanuntul, cred ca nici lumea aceasta n-ar fi cuprins cartile ce s-ar fi scris" (Ioan 21, 25). Acelasi Evanghelist Ioan declara intr-una din Epistolele sale: "Multe avand a va scrie, n-am voit sa le scriu pe hartie si cu cerneala, ci nadajduiesc sa vin la voi si sa vorbesc gura catre gura, ca bucuria noastra sa fie deplina" (II Ioan 1,12). Mantuitorul insusi n-a lasat nimic scris si nici n-a poruncit Sfintilor Apostoli sa scrie, ci sa propovaduiasca prin viu grai (Matei 28, 19-20).

 

Ce este Traditia Apostolica? 
Invatatura incredintata de Hristos, prin viu grai, Sfintilor Apostoli poarta numele de Traditie Apostolica. Din aceasta Traditie, sau cu ajutorul ei, s-a dezvoltat Traditia bisericeasca.

 

Cum s-a dezvoltat Traditia bisericeasca? 
Sfintii Apostoli au primit invatatura dumnezeiasca de la Mantuitorul, iar Biserica a primit-o de la Sf. Apostoli43 (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 2, 9, 1, Migne, P. G., VII, col. 734), care au dat-o primilor episcopi, iar acestia, celor de dupa ei, pana azi. Traditia, zice Sf. Irineu, a ajuns pana la noi prin grija Bisericii, fara a se nascoci scrieri, caci ea este o practica foarte deplina, neprimind nici adaos, nici micsorare. Fericitul Augustin spune ca adevarurile Traditiei care se pastreaza pe intreg pamantul, au fost incredintate fie de Sf. Apostoli, fie de Sinoadele ecumenice44 (Fer. Augustin, Scrisoarea. 54, 1, 1, Migne, P. L., XXXIII, col. 200). Ceea ce tine Biserica Universala si n-a fost stabilit prin Sinoade, ci a fost totdeauna pastrat, a fost dat prin autoritatea apostolica45 (Idem, Despre Botez, 4, 24, 31, Migne, P. L., XLIII, col. 174). Este deci o Traditie Apostolica si este o Traditie bisericeasca, in stransa legatura una cu alta, cea din urma avandu-si obarsia si dreptarul in prima. Semnul adevaratei Traditii este neintreruperea. «Marii (teologi) ai lumii, zice Augustin, au tinut ce au gasit in Biserica. Ce au invatat de la inaintasii lor, au invatat si ei pe altii. Ce au primit de la parinti, aceea au dat fiilor»46 (Idem, Impotriva lui Iulian, 2, 10, 34, Migne, P. L., XLIV, col. 697). De aceea trebuie crezut numai acel adevar de credinta care nu se departeaza intru nimic de Traditia Apostolica si Bisericeasca47 (Origen, Despre principii, 1, Pref. 2, Migne, P. G., XI, col. 116).

 

Ce legatura este intre Sf. Scriptura si Sf. Traditie? 
Sf. Scriptura e rodul lucrarii Sfantului Duh, crescut in pomul Traditiei. Sf. Scriptura e punerea in scris numai a unei parti din toata invatatura data de Mantuitorul prin viu grai, adica din Traditie. Astfel, intre ele e o legatura atat de stransa, incat cu greu s-ar putea face o deosebire intre cuprinsul uneia si al celeilalte. Marturiile lor se sprijina unele pe altele si amandoua alcatuiesc comoara unuia si aceluiasi asezamant dumnezeiesc si omenesc: Biserica. Sf. Traditie intregeste Sf. Scriptura prin talcuirea adevarata. Numai talcuirea data de Sf. Traditie este adevarata, adica profetica si apostolica si primita de Biserica, pentru textul Sf. Scripturi. In al doilea rand, trebuie sa ne servim de Traditie, pentru ca nu toate pot fi luate din Dumnezeiasca Scriptura. Sf. Apostoli ne-au transmis invatatura Mantuitorului atat pe calea Sfintei Scripturi, cat si pe calea Traditiei Apostolice 48 (Sf. Epifaniu, Panarion, Contra Evreilor, 61, 6, Migne, P. G., XLI, col. 1047). 49. Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia la Scrisoarea II-a catre Tesaloniceni, 4, n.2, Migne, P. G., LXII, col. 488). Cuvintele Sf. Apostol Pavel: "Asadar, fratilor, stati neclintiti si tineti predaniile pe care le-ati invatat fie prin cuvant, fie prin epistola noastra" (II Tes. 2, 15), Sf. Ioan Gura de Aur le talcuieste astfel: «De aci e limpede ca (Apostolul) nu le-a dat toate in scris, ci multe pe cale nescrisa. Si cele scrise si cele nescrise sunt deopotriva vrednice de credinta, incat socotim Traditia Bisericii vrednica de crezare. E traditia, nu cerceta mai mult».

 

Sf. Traditie apartine credinciosului in parte, sau Bisericii intregi? 
Ca viata in Duhul Sfant, Sf. Traditie apartine intregii Biserici. Credinciosul si-o insuseste in masura in care vietuieste in Biserica si participa la viata Bisericii prin lucrarea Duhului Sfant. Asa ne-o spune Sf. Scriptura, asa ne-o spun si Sf. Parinti. Sf. Apostol Pavel declara: "Au nu stiti ca sunteti templu al lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi? Daca va strica cineva templul lui Dumnezeu, pe acela il va strica Dumnezeu, pentru ca Sfant este templul lui Dumnezeu, care sunteti voi" (I Cor. 3, 16-17). Cine strica templul, adica Biserica lui Dumnezeu, acela nu se afla in Sf. Traditie. Sf. Irineu, la randu-i, ne invata: «Duhul este chezasia nestricaciunii, intarirea credintei noastre, scara de inaltare la Dumnezeu. Unde este Biserica, acolo e si Duhul lui Dumnezeu. Unde e Duhul lui Dumnezeu, acolo e si Biserica si plinatatea harului. Iar Duhul este adevarul»50 (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 3, 24, 1, Migne, P. G., VII, col.). Ereticii nefiind in Traditie nu sunt nici in Biserica, si, dimpotriva, nefiind in Biserica, nu sunt nici in Traditie; ei nu traiesc in comuniunea de viata a Duhului lui Dumnezeu si nu sunt in Hristos.

 

Ce legatura este intre Biserica si Sf. Traditie? 
Biserica pastreaza Traditia, iar Traditia uneste si intareste Biserica. Dupa moartea ultimului Apostol, viata in Duhul nu s-a imputinat, caci Mantuitorul fagaduieste Apostolilor si urmasilor acestora ca va fi cu ei pana la sfarsitul veacurilor si Duhul Sfant ii va ajuta sa inteleaga tot adevarul si sa-l apere nestirbit (Ioan 16, 13). De aceea Sf. Traditie s-a numit si tinerea de minte vie a Bisericii. Traditia fiind viata Bisericii, Biserica e spatiul Traditiei.

 

Care e rolul Bisericii fata de Descoperirea dumnezeiasca si deci si fata de Sf. Traditie? 
Biserica e pazitoarea, talcuitoarea si propovaduitoarea fara gres a Descoperirii dumnezeiesti si, prin aceasta, si a Traditiei. Ea pastreaza si sustine unitatea si identitatea credintei. Sf. Irineu ne da amanunte pretioase in aceasta privinta: «Biserica, zice el, dupa ce a primit, cum am spus, aceasta propovaduire si aceasta credinta, macar ca e raspandita in toata lumea, le pastreaza cu grija, ca si cum ar locui intr-o singura casa. De asemenea ea crede Apostolilor si Ucenicilor acestora, ca si cum ar avea un singur suflet si aceeasi inima. Ea predica acestea in armonie cu Apostolii, invata si transmite ca si cum ar avea o singura gura. Desi in lume limbile sunt deosebite, puterea Traditiei e una si aceeasi. Dupa cum soarele, zidirea lui Dumnezeu, e unul si acelasi in toata lumea, tot asa si propovaduirea adevarului se arata pretutindeni si lumineaza pe toti oamenii care vor sa vina la cunostinta adevarului. Nici cel tare in cuvant dintre intaistatatorii Bisericilor nu va spune altceva, decat aceste invataturi, caci nimeni nu este mai presus de invatatorul sau (Matei 10, 24; Luca 6, 40), nici cel slab in cuvant nu va imputina Traditia. Credinta fiind una si aceeasi, nici cel care e in stare sa vorbeasca mult despre ea nu o sporeste, nici cel ce vorbeste mai putin nu o imputineaza»51 (Sf. Irineu, op. cit., 1, 10, 2, Migne, P. G."VII, col. 552 3 - Invatatura de credinta crestina ortodoxa). Biserica sta pe Traditia Apostolilor si o marturiseste ca aflandu-se pretutindeni, in viata ,si lucrarea ei. Prin episcopii asezati de catre Apostoli si urmasii acestora, Traditia se infatiseaza ca universala si neintrerupta52 (Idem, op. cat., 3, 1, Migne, P. G., VII, col. 848). Clement Romanul, care a cunoscut personal pe Sf. Apostoli Petru si Pavel, "avea Traditia in fata ochilor"53 (Idem, op. cit., 3, 3, 3, Migne, P. G., VII, col. 849). Cu ocazia neintelegerilor din Biserica de la Corint, el a innoit credinta si Traditia pe care le primise de curand de la Apostoli54 (Idem, op. cit; loc. cit.). Sf. Policarp e un exemplu viu al Traditiei pe care a primit-o de la Apostoli, care l-au facut episcop in Smirna, si care a avut legaturi cu multi dintre cei care au vazut pe Hristos. El a propovaduit totdeauna lucrurile pe care le-a invatat de la Apostoli55 (Idem, op. cit, 3, 3, 4. Migne, P. G., VII, col. 851). Biserica are un tezaur bogat. In care Apostolii au adunat toate cele ale adevarului si din care oricine poate sa-si ia bautura vietii.

 

Unde se afla cuprinsa Sf. Traditie? 
Desigur, ca forma de transmitere a Revelatiei dumnezeiesti supranaturale, Sfanta Traditie, sau Traditia apostolica, are drept continut intreaga invatatura a Apostolilor, primita de ei prin viu grai de la Hristos insusi in timpul celor trei ani si jumatate de activitate publica a Lui. In cuprinsul Traditiei apostolice intra si o serie de structuri harice ale Bisericii intemeiate de Hristos si care vin de la Hristos prin Sfintii Sai Apostoli: Sfintele Taine, toate ierurgiile si ierarhia bisericeasca sacramentala cu cele trei trepte harice care tin de constitutia teandrica a Bisericii, precum si anumite oranduieli privind viata Bisericii si viata membrilor ei. Cartile Noului Testament contin si constituie Traditia apostolica, dar nu o epuizeaza, caci multe altele a savarsit Hristos, care s-au transmis mai departe numai pe cale orala in Biserica (Matei 28, 20; Ioan 20, 30-31; 31, 25), adica prin cei imbracati cu puterea Duhului Sfant spre a fi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4, 1). Intr-un rastimp de opt veacuri, continutul Sfintei Traditii, adica al Traditiei apostolice, a fost fixat de Biserica in opt izvoare si anume:
1. Simbolurile de credinta (cel zis "apostolic" sau "roman", folosit astazi de Biserica Romano-Catolica si de Bisericile Protestante; simbolul niceo-constantinopolitan alcatuit la sinoadele ecumenice I de la Niceea (325) si II de la Constantinopol (381), singurul folosit in Biserica Ortodoxa si, alternativ cu cel "roman", in Biserica Romano - Catolica, si uneori la protestanti; si cel "atanasian", folosit in Biserica Anglicana);
2. Cele 85 de canoane apostolice;
3. Definitiile dogmatice si canoanele celor 7 sinoade ecumenice si ale celor 9 sinoade particulare (aprobate de sinodul Trulan);
4. Marturisirile de credinta ale martirilor;
5. Definitiile dogmatice impotriva ereziilor;
6. Scrierile Sfintilor Parinti;
7. Cartile de slujba ale Bisericii si
8. Marturiile istorice si arheologice referitoare la credinta crestina apostolica.

 

Traditia e schimbatoare sau neschimbatoare? 
Aluatul imparatiei lui Dumnezeu e amestecat cu framantatura omeneasca si ce e neschimbator sta la un loc cu ce e schimbator si trecator. Pazind ce trebuie, Biserica ramane de-a pururi aceeasi si viata ei in Duhul nu cunoaste adaugire sau micsorare. Traditia, fiind curentul de viata al Bisericii, sta in stransa legatura cu valorile si nazuintele spre desavarsire ale credinciosilor. Credinta si morala crestina sunt neschimbatoare, ca roade ale Descoperirii dumnezeiesti, iar Biserica a lucrat continuu pentru desavarsirea sufleteasca a credinciosilor, asa cum ne-o dovedeste istoria Bisericii inca de la aparitia crestinismului. Prin urmare, "Traditia", in intelesul crestin, nu inseamna incremenire in forme moarte omenesti, ci numai pastrarea nestricata a adevarului Descoperirii dumnezeiesti, izvor nesecat de desavarsire.

 

In ce inteles, anume, se poate vorbi despre progresul Sf. Traditii? 
Progresul Sf. Traditii inseamna dezvoltarea si adancirea acesteia. «Progresul pentru fiecare lucru, zice Vincentiu de Lerin, inseamna dezvoltarea acestui lucru din sine insusi. E cazul cu inteligenta, cu stiinta, cu intelepciunea; fiecare din acestea se dezvolta numai in felul propriu. In cazul religiei, dogma se poate dezvolta numai in ea insasi, in acelasi inteles, in aceeasi idee. Religia poate imita felul de dezvoltare al corpurilor, care desi cu inaintarea anilor isi dezvolta functiunile, ele raman, totusi, ceea ce erau... Se poate adauga forma, infatisare, distinctie, totusi firea fiecarui gen ramane aceeasi"56 (Vincentiu de Lerin, Commonitorium, 23, Migne, P. L., L, col. 667). Prin dezvoltarea si adancirea Traditiei, deci, noi capatam o intelegere din ce in ce mai limpede a invataturilor descoperite de Dumnezeu. Aceste invataturi ajung a fi formulate de Biserica in mod solemn in Sinoadele ecumenice sau prin propovaduire con sfanta a acelorasi adevaruri dumnezeiesti, in "Dogme", care sunt scurte formule de credinta, propovaduite in Biserica spre mantuirea noastra.

 

Ce conditie se cere pentru ca un adevar de credinta sa fie formulat in Dogma? 
Adevarul de credinta trebuie sa fie cuprins in Descoperirea dumnezeiasca, adica in Sf. Scriptura si in Sf. Traditie.

 

Cand Sinoadele ecumenice nu se mai aduna, cum deosebim invatatura adevarata de cea mincinoasa? 
De la ultimul Sinod ecumenic (787) pana astazi, oamenii invatati ai Bisericii Ortodoxe au cercetat cu atentie Sf. Scriptura si Sf. Traditie si au scos din ele invataturile trebuitoare si adevarate pe care totdeauna le-au infatisat in opozitie cu cele mincinoase. Aceste invataturi adevarate au fost, apoi, aprobate in cea mai mare parte de Sinoadele Bisericilor Orto-doxe care le-au formulat in "Marturisiri de Credinta", calauze vrednice de toata increderea. In clipele grele ale vietii Bisericii, Sinoadele a toata Ortodoxia sunt crainicii adevarului dumnezeiesc. Cand imprejurari deosebite impiedica adunarea unor astfel de Sinoade, este de ajuns consimtirea tuturor Bisericilor Ortodoxe la primirea unui adevar de credinta, sau de viata, pe temeiul sigur al Sf. Scripturi si al Sf. Traditii.

 

Care e datoria noastra principala fata de Sf. Traditie? 
Sa pastram cu sfintenie si neatins cuprinsul ei, la fel ca pe acela al Sf. Scripturi, asa cum au facut Parintii din cele mai vechi timpuri. lata sfatul Sf. Vasile cel Mare in aceasta privinta: «Unele dintre dogmele si propovaduirile pastrate de Biserica le avem din invatatura scrisa, pe altele insa le-am primit din Traditia Apostolilor, transmise in taina. Amandoua aceste categorii au aceeasi autoritate pentru evlavie. Nimeni nu va spune cuvant impotriva acestora, pentru ca nimeni nu cunoaste cat de cat asezamintele bisericesti. Daca am incerca sa inlaturam obiceiurile nescrise, ca neavand mare importanta, nu ne-am da seama ca am pagubi Evanghelia in partile ei principale; mai mult, am restrange propovaduirea la numele ei gol. De pilda, (ca sa pomenesc lucrul cel dintai si foarte obstesc) cine a invatat prin scris ca acei care nadajduiesc in numele Domnului nostru Iisus Hristos sa se insemne cu semnul crucii? Ce scriere ne-a invatat sa ne intoarcem spre Rasarit atunci cand ne rugam? Ce Sfant ne-a lasat in scris cuvintele de chemare a Sf. Duh pentru prefacerea painii Euharistiei si a Paharului binecuvantarii? Nu ne multumim cu cele pe care le mentioneaza Apostolul sau Evanghelia, ci spunem unele lucruri inainte, altele pe urma, ca avand mare putere pentru taina si pe care le luam din invatatura nescrisa. Noi binecuvantam apa Botezului si untdelemnul Ungerii, ba inca si pe cel ce se boteaza. Din ce scrieri? Nu din Traditia tacuta si tainica? Ce cuvant scris ne-a invatat ungerea insasi cu untdelemn? Iar cufundarea omului de trei ori, de unde este? Celelalte cate sunt in legatura cu Botezul, lepadarea de satana si de ingerii lui, din ce scriere sunt? Nu sunt, oare, din aceasta invatatura nepublicata si secreta pe care Parintii nostri au pastrat-o sub tacere, fara iscodire, ca unii care invatasera bine acel lucru: pastrarea in tacere a maretiei sfinte a Tainelor?... La fel Apostolii si Parintii care au stabilit la inceput cele in legatura cu Biserica au pastrat taina lor in ascuns si in tacere demnitatea lor...»57 (Sf. Vasile cel Mare, Despre Sf. Duh, 27, 66, Migne, P. G., XXXII, col. 188-189). Iar Sf. Ioan Damaschin zice: "In Sf. Scriptura, nu se pomenesc cele intamplate la moartea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu Maria. Dar acestea se istorisesc in cea mai veche si adevarata Traditie, care ne spune ca in momentul slavitei ei adormiri, toti Sfintii Apostoli, care colindau lumea in vederea mantuirii, s-au adunat la Ierusalim venind prin vazduh. Aici ei au avut o viziune cu ingeri si au ascultat melodia dumnezeiasca a puterilor ceresti etc."58 (Sf. Ioan Damaschin, Omilii la Adormirea. Fecioarei Maria, 2, 18, Migne, P. G., XCVI, col. 748). Botezarea copiilor mici e o Traditie apostolica59 (Fer. Augustin, Despre Facere, explicata cuvant cu cuvant, 10,23,39, Migne, P. L., XXXIV, col. 426). Aceste lucruri se stiu prin grija aleasa si evlavia calda cu care le-a pastrat Sf. Traditie si pe care, la randul nostru, se cuvine sa le pazim cu aceeasi grija si evlavie spre a le da mai departe celor ce vor veni dupa noi.

 

Care sunt conditiile sau semnele adevaratei Traditii? 
Iata cum lamureste Vincentiu de Lerin aceste semne: «In Biserica Universala trebuie mare grija, ca acel lucru sa-l tinem, care a fost crezut pretutindeni, totdeauna, de toti... Lucrul acesta va fi asa, daca urmam universalitatea, vechimea si consensul. Vom urma universalitatea in chipul acesta, anume, daca marturisim ca singura aceasta credinta este adevarata, pe care intreaga Biserica o marturiseste pe pamant. Vom urma vechimea daca nu ne departam deloc de acele intelesuri, pe care se stie ca le-au practicat Sfintii inaintasi si Parintii nostri. Vom urma si consensul, daca, chiar in vechime, tinem definitiile si parerile tuturor sau aproape ale tuturor preotilor si invatatorilor deopotriva»60 (Vincentiu de Lerin, Commonitorium, 2, Migne, P. L., L, col. 639). Traditia trebuie sa vina de la Apostoli. Asa intelegem vechimea ei. Ea trebuie sa fi fost totdeauna si pretutindeni in Biserica, fara schimbare.

 

Prin ce mijloace statorniceste Biserica adevarurile de credinta dezvoltate de-a lungul Traditiei? 
Biserica statorniceste aceste adevaruri prin hotararile (canoanele) Sinoadelor ecumenice si prin Cartile simbolice. Definitiile date la Sinoadele ecumenice ies dintr-un material bogat framantat de Traditie, zeci sau sute de ani, pana in momentul cand Biserica, prin imputernicitii ei oficiali, desprinde, cu ajutorul Duhului Sfant, adevarul din dezbateri, ca aurul in cuptor, si-l infatiseaza in definitii sau formule care devin obligatorii pentru toti credinciosii. Pentru Biserica Ortodoxa sunt obligatorii definitiile celor sapte Sinoade ecumenice: I la Niceea (325), II la Constantinopol (381), III la Efes (431), IV la Calcedon (451), V la Constantinopol (553), VI la Constantinopol (Trulan: 680-681), VII la Niceea (787). Cartile simbolice sau Marturisirile de credinta au aparut in Biserica Ortodoxa din cauza intreruperii Sinoadelor ecumenice de la 787 incoace. Marturisirile de credinta lamuresc intrebarile noi care s-au ivit in viata Bisericii si le dezleaga cu ajutorul Sf. Scripturi si al hotararilor Sinoadelor ecumenice sau locale, in duhul celei mai curate Traditii. Asemenea Marturisiri de credinta sunt: aceea a Mitropolitului Petru Movila, numita "Marturisirea Ortodoxa", inchegata si formulata definitiv la Sinodul de la lasi (1642)61 (A se vedea editia mai noua a acestei Marturisiri Ortodoxe, dupa un text grec inedit, Ms. Parisinus, 1265, datorata Pr. N. M. Popescu, si reproducerea textului trad. rom., ed. Buzau 1691, datorata Diac. Gh. Moisescu, Bucuresti, 1942, si editia: Marturisirea de credinta a Bisericii Ortodoxe (1642), trad. de Prof. Alexandru Elian, Bucuresti, 1981); "Marturisirea Patriarhului Dositei", care se numeste si "Pavaza Ortodoxiei" si care e tot una cu "Marturisirea Patriarhilor Ortodocsi"; ea e, de fapt, lucrarea Sinodului de la Ierusalim din 1672; "Marturisirea lui Mitrofan Critopulos" si altele62; Die Bekenntnisse und die wichtigsten Glaubenszeug-nisse der griechisch-orientalischen Kirche im Originaltext, nebst, einleitenden Bemerkungen von lon Mihalcescu, Leipzig, 1904, p. 22, s.u., 123 s.u., 183 s.u.). Pentru importanta, rasunetul si neintrerupta ei actualitate fata de doctrina romano-catolica, merita sa fie trecuta in randul Marturisirilor de Credinta si "Enciclica Patriarhilor Ortodocsi" de la 184863 (Teodor M. Popescu, Enciclica Patriarhilor Ortodocsi de la 1848, studiu introductiv, text si traducere (extras), Bucuresti, 1935, p. 80-104, 105-140).

 

Ce este un sinod ecumenic? 
Un sinod ecumenic este adunarea episcopilor intregii Biserici drept-credincioase, pentru statornicirea, formularea si intarirea invataturii si regulilor de viata ale Bisericii.

 

Care este obarsia tinerii Sinoadelor ecumenice?
Obarsia tinerii Sinoadelor ecumenice se ridica pana la Sf. Apostoli, care au tinut un Sinod la Ierusalim in anul 50, unde lucrand sub paza si impreuna-lucrarea Sfantului Duh (Fapte 15, 28), au luat hotarari de credinta si de reguli de viata crestina cu putere si obligatie pentru toti credinciosii, asa cum se vede in Faptele Apostolilor (15, 1-29).

 

Pe cine infatisau Sf. Apostoli adunati in Sinod? 
Ei infatisau pe Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, Capul nevazut al Bisericii, asa cum ni se spune in cuvintele: "Cel ce va asculta pe voi, pe Mine Ma asculta si cine se leapada de voi, de Mine se leapada; iar cel ce se leapada de Mine, se leapada de Cel ce M-a trimis pe Mine" (Luca 10, 16). Ca infatisatori ai Domnului nostru Iisus Hristos, Apostolii lucrau sub obladuirea Sf. Duh, cum ne adevereste Sf. Scriptura: "Si Eu voi ruga pe Tatal si alt Mangaietor va da voua, ca sa fie cu voi in veac, Duhul Adevarului, pe Care lumea nu-L poate primi, ca nu-L vede pe El, nici il cunoaste pe El; voi il cunoasteti, caci cu voi petrece si in voi va fi" (Ioan 14, 16-17).

 

Cui a incredintat Mantuitorul conducerea Bisericii, dupa inaltarea Sa la cer? 

Dupa inaltarea Sa la cer, Mantuitorul a incredintat conducerea Bisericii Sale Sfintilor Apostoli, asa cum spune El insusi: "Precum M-ai trimis pe Mine in lume si Eu i-am trimis pe ei in lume" (Ioan 17, 18). "Si apropiindu-Se, Iisus le-a grait lor zicand: "Datu-Mi-s-a toata puterea in cer si pe pamant. Drept aceea mergand invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua; si iata Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului" (Matei 28, 18-20). Cand li Se arata, in ziua Invierii, Mantuitorul spune Apostolilor: "Pace voua! Precum M-a trimis pe Mine Tatal si Eu va trimit pe voi"; si acestea zicand, a suflat si a zis lor: "Luati Duh Sfant, carora le veti ierta pacatele, li se vor ierta si carora le veti tine, vor fi tinute" (Ioan 20, 21-23).

 

Ce fel de puteri a dat Mantuitorul Apostolilor si urmasilor lor in Biserica? 
Mantuitorul a dat Apostolilor, si prin ei urmasilor acestora, puterea de a invata, adica de a propovadui adevarul Cuvantului lui Dumnezeu, puterea de a sfinti, adica de a impartasi credinciosilor harul lui Dumnezeu, si puterea de a conduce, adica de a pastori, a povatui si a conduce pe crestini, asa cum putem vedea din Sf. Evanghelii (Matei 28, 18-20; Ioan 20, 21; Luca 9, 1-2).

 

Sf. Apostoli au folosit aceasta intreita putere, fiecare in parte sau in unire si conlucrare? 
Fiecare Apostol detinea si folosea aceasta putere asupra credinciosilor sai, insa cu respectarea credincioasa a cuvantului Domnului, de a pastra impreuna cu ceilalti Apostoli "unirea Duhului intru legatura pacii" (Efes. 4, 3). Cand a fost vorba de o hotarare de credinta, asupra careia se ivisera neintelegeri intre crestinii din Antiohia, atunci puterea de a invata nu s-a mai practicat de un singur Apostol, ci de catre adunarea tuturor Apostolilor, adica de Sinodul Apostolic de la Ierusalim. Acest Sinod arata ca insisi Sf. Apostoli, desi intariti cu puterea data de Domnul fiecaruia dintre ei, totusi, in momente insemnate, nu foloseau separat aceasta putere, ci in impreuna-lucrare frateasca, cu ajutorul Sfantului Duh. Prin urmare, daca Domnul nostru Iisus Hristos a dat fiecarui Apostol puterea de a-si conduce Biserica, in schimb puterea cea mai inalta de conducere a intregii Biserici a dat-o Adunarii, adica Sinodului Apostolilor, dupa cuvintele Mantuitorului: "Unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor" (Matei 18, 20).

 

Pe cine au lasat Sf. Apostoli ca urmasi ai lor la conducerea Bisericii vazute? 
Sf. Apostoli au lasat, dupa porunca Domnului, ca urmasi la conducerea Bisericii vazute, pe episcopi, carora le-au dat aceasta autoritate, impartasindu-le harul Sfantului Duh prin punerea mainilor, adica prin hirotonie. Despre aceasta ne incredinteaza atat Sf. Scriptura, cat si Sf. Traditie. Sf. Apostol Pavel, asezand ca episcopi pe Tit in Creta si pe Timotei in Efes, le da invataturi si sfaturi cum sa-si conduca credinciosii. El scrie lui Timotei: "Nu fi nepasator fata de harul ce este intru tine, care ti s-a dat prin proorocie, cu punerea mainilor mai-marilor preotilor. Cugeta, la acestea, tine-te de acestea, ca propasirea ta sa fie vadita tuturor. Ia seama anume la tine insuti si la invatatura; staruie in acestea. Caci facand aceasta, si pe tine te vei mantui, si pe cei care te asculta" (I Tim. 4, 14-16). Iar despre hirotonia preotilor spune aceluiasi Timotei: "Mainile degrab sa nu-ti pui pe nimeni, nici nu te face partas la pacatele altora. Pastreaza-te curat" (I Tim. 5, 22). Mantuitorul a incredintat, deci, conducerea Bisericii Sale vazute Apostolilor, prin insasi puterea Duhului Sfant data lor (Ioan 20, 22-23), iar acestia au incredintat-o episcopilor, impartasindu-le harul Sf. Duh prin Taina hirotoniei. Prin urmare, cine asculta de episcopii hirotoniti dupa randuiala canonica a Bisericii, asculta de Sf. Apostoli, adica de Domnul nostru Iisus Hristos, iar cine se leapada de episcopii legitimi, se leapada de Sf. Apostoli, adica de Domnul nostru Iisus Hristos, dupa insesi cuvintele Mantuitorului (Luca 10, 16). Sf. Ignatie purtatorul de Dumnezeu si Sf. Ciprian sustin ca ascultarea de episcopi este ascultarea de Iisus Hristos, ca in Biserica nu se poate face nimic fara episcopi si ca nu exista Biserica fara episcopi, preoti si diaconi64 (Sf. Ignatie, Scrisoarea catre Tralieni, 2,1; 2, 3; 3, 1; 7, 2, Migne, P. G.,V, col. 676, 677, 680; Sf. Ciprian, Scrisoarea 66 (catre Florentiu), 8, CV, 3, 2, p. 732).

 

Cum foloseau episcopii intreita putere data lor de Sfintii Apostoli? 
Dupa pilda Sf. Apostoli, fiecare episcop lucreaza singur cu puterea ce i-a fost data asupra celor incredintati spre pastorire, pastrand cu grija, asemenea Sf. Apostoli, "unirea Duhului intru legatura pacii", cu ceilalti episcopi. Cand insa se iveste nevoia de a talcui sau a limpezi un adevar de credinta, sau de a statornici o regula de viata, care intereseaza intreaga Biserica, puterea de conducere nu se mai practica de un singur episcop, ci de Adunarea tuturor episcopilor, adica de Sinodul ecumenic, asa cum puterea cea mai inalta apostolica s-a practicat prin Sinodul de la Ierusalim. Istoria celor sapte Sinoade ecumenice sta marturie ca autoritatea cea mai inalta in Biserica este Sinodul ecumenic.

 

Sinodul ecumenic are puterea de a statornici invataturi noi de credinta? 
Sinodul ecumenic nu face decat sa lamureasca si sa statorniceasca-cand nevoia o cere-un adevar descoperit de Domnul si care se gaseste nedezvoltat in Sf. Scriptura sau in Sf. Traditie. El poate statornici, de asemenea, reguli de viata pentru intreaga Biserica.

 

Ce conditii trebuie sa indeplineasca o invatatura de credinta statornicita de un Sinod ecumenic, ca ea sa aiba putere obligatorie pentru toti crestinii? 
Aceste conditii sunt:
1. Ca acea invatatura de credinta sa fie cuprinsa mai mult sau mai putin lamurit in propovaduirea Domnului nostru Iisus Hristos, adica sa se afle in Sf. Scriptura si in Sf. Traditie.
2. Ca lamurirea si statornicirea invataturii sa se faca de catre un Sinod ecumenic, care lucreaza cu ajutorul Duhului Sfant si reprezinta cu adevarat Biserica.
Cea mai deplina statornicire sau formulare scurta a credintei crestine este Simbolul de credinta.

 

Despre Sfânta Scriptură 

 

Unde se gaseste Descoperirea dumnezeiasca cea mai presus de fire?                                                           Descoperirea dumnezeiasca cea mai presus de fire se gaseste in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie. 

 

Ce este Sfanta Scriptura? 
Sfanta Scriptura sau Biblia este colectia cartilor numite ale Vechiului si ale Noului Testament, scrise sub insuflarea Duhului Sfant, intr-un rastimp de aproape 1500 de ani, adica de la Moise (cca. 1400 i.Hristos) pana la autorul Apocalipsei (cca. 100 d.Hristos). Aceste carti sunt comoara cea mai pretioasa de lumina si mantuire pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor. Biserica le pastreaza ca pe un odor de mare pret si le foloseste ca pe un izvor de apa vie din care soarbe invatatura cea dumnezeiasca.

 

De ce Sfanta Scriptura se mai numeste si Biblie? 
Cuvantul "Biblie" este de obarsie greceasca si inseamna "carti" sau "carte". "Cartile" sau "cartea" Sfintei Scripturi si-au pastrat de-a lungul veacurilor numele grecesc de Biblie, atat pentru ca Sfanta Scriptura a fost scrisa o buna parte in limba greaca, cat si pentru ca, la inceput, in primele veacuri ale crestinismului, invatatura cuprinsa in ea a fost propovaduita mai ales in graiul grecesc, asa cum arata documentele timpului, indeosebi Sfanta Traditie. Acest cuvant, Biblie, care e cel mai intrebuintat, atat de crestini cat si de necrestini, infatiseaza deci Sfanta Scriptura ca pe o carte in sine, singura care de-a lungul istoriei si-a pastrat acest nume fara alt adaos si pe care noi credinciosii o socotim cartea mai presus de toate celelalte carti, cartea cartilor, cartea pe care, daca n-o putem numi cea mai mare ca intindere, o putem numi cea mai pretioasa, pentru cuprinsul si roadele ei in sufletele noastre.

 

Prin ce se deosebeste Sfanta Scriptura de celelalte carti? 
1) Sfanta Scriptura se poate citi cu cel mai mare folos de oricine: invatat sau neinvatat, din orice parte a lumii. Ea cuprinde invataturi mantuitoare si folositoare, caci ne vorbeste despre Dumnezeu si despre mantuirea noastra in comuniune cu Dumnezeu prin Hristos, cu ajutorul harului Duhului Sfant. «Iar scopul si rostul Sfintei Scripturi este, spune Sfantul Atanasie cel Mare, acea vestire indoita despre Mantuitorul: ca El a fost pururea Dumnezeu si Fiu, fiind Cuvantul si stralucirea si intelepciunea Tatalui; si ca pe urma, luand trup pentru noi din Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, S-a facut om. Iar aceasta indoita vestire se poate afla, urmarind-o in toata Scriptura de Dumnezeu insuflata» cum insusi Domnul a spus: "Cercetati Scripturile, ca ele sunt cele ce marturisesc despre Mine" (Ioan 5, 39)17 (Sfantul Atanasie cel Mare, Trei cuvinte impotriva arienilor, XXIX, in Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea I, "P.S.B.", Bucuresti, 1987, p. 357). Ea ne invata apoi cum sa traim dupa voia lui Dumnezeu, adica bine18 (Fer. Augustin, Comentarii la Psalmi, 90, 21, Migne, P. L., XXXVII, col. 1159), in intelesul cel mai deplin al acestui cuvant.
Sfanta Scriptura spune numai adevarul, caci Duhul Sfant n-a inselat pe slujitorii Sai, proorocii19 (Sf. Ipolit, Comentarii la Daniil, 4, 6, CB 1, 1, col. 198; Fer. Augustin, Scrisoarea 28, 3, 3, Migne, P. L., XXXIII, col. 112). Oamenii nu puteau cunoaste prin firea si prin mintea lor lucruri asa de mari si de dumnezeiesti, ci numai printr-un dar coborat de sus asupra oamenilor sfinti.
2) Sfanta Scriptura are o unitate desavarsita. Acelasi suflu dumnezeiesc se simte la citirea tuturor cartilor ei, desi acestea sunt deosebite intre ele din punct de vedere al continutului si al formei de exprimare. Fiind data prin Sfantul Duh, Sfanta Scriptura cuprinde adevarul. Nimic nedrept sau prefacut nu se afla intr-insa20 (Sf. Clement Romanul, Scrisoarea I catre Corinteni, 45, 2, 3, Migne, P. G., I, col. 300). Sfanta Scriptura nu se contrazice21 (Sf. Iustin Martirul si Filozoful, Dialogul cu Iudeul Trifon, 65, 2, Migne, P. G., VI, col. 625; Sf. Epifanie, Contra ereziilor Panarion, 70, 7, Migne, P. G., XLII, col. 349), cum se contrazic invatatorii si scrierile pagane22 (indemn catre Greci, cap. 8, Migne, P. G., VI, col. 256). Daca scrierile Proorocilor sunt de acord cu Evangheliile, este pentru ca toti au vorbit insuflati de un singur Duh, al lui Dumnezeu23 (Teofil al Antiohiei, Catre Autolic, 3, 12, Migne, P. G., VI, col. 1137).
3) Sfanta Scriptura are o putere covarsitoare, prin care a prefacut si preface nenumarate suflete pacatoase in sfinti. Sfantul Apostol Pavel zice despre deosebita putere a Sf. Scripturi: "Cuvantul lui Dumnezeu este viu si lucrator si mai ascutit decat orice sabie cu doua taisuri si patrunde pana la despartitura sufletului si a duhului, dintre incheieturi si maduva, si este judecator cugetelor si gandurilor inimii" (Evr. 4, 12). Fericitul Ieronim, mare traducator si talcuitor al Sf. Scripturi, se pronunta astfel: «Te rog spune-mi ce e mai Sfant ca acest cuvant (al lui Dumnezeu)? Ce e mai placut ca aceasta placere? Ce mancari, ce feluri de miere sunt mai dulci decat cunoasterea intelepciunii lui Dumnezeu, decat patrunderea in locurile Sale ascunse, decat privirea la ideea Ziditorului si la cuvintele Stapanului tau..., decat ca aceste cuvinte ale Stapanului, pline de intelepciune duhovniceasca, sa invete pe oameni! Aiba ceilalti averile lor, beie din cupe impodobite cu pietre pretioase, straluceasca in stofe de matase..., fie neputinciosi in a-si rapune bogatiile prin felurite placeri! Desfatarea noastra sa stea in a medita la legea Domnului ziua si noaptea, a bate la usa care ni-i deschisa, a primi painile Sf. Treimi si a merge pe valurile vietii, avand pe Domnul calauza»24 (Fer. Ieronim, Scrisoarea 30, 13 CV 54, I, pag. 248). 

 

 Sf. Scriptura ne poate calauzi, ea singura, pe calea mantuirii?
Sf. Scriptura nu ne poate calauzi, ea singura, pe calea mantuirii, atat pentru ca ea n-a fost data omenirii de la inceput, cat si pentru ca, atunci cand a fost data, ea n-a fost singura autoritate in aceasta privinta, ci a avut inaintea ei si apoi odata cu ea Sf. Traditie, in vatra mereu calda a obstii religioase, sau a Bisericii. Cu mult inainte de a incepe Moise sa scrie primele carti ale Vechiului Testament, a existat o evlavie a obstii religioase, chiar mai veche decat aceea a Patriarhilor. Cartile Noului Testament incep sa apara dupa mai bine de zece ani de la intemeierea Bisericii. Ele apar in sanul acesteia. Si Biserica alege cartile insuflate inca din veacul 1 dupa Hristos. Biserica este autoritatea hotaratoare in aceasta privinta, cum si in talcuirea textului biblic. Ea "este stalpul si temelia adevarului" (I Tim. 3, 15), ea tine "canonul neclintit al adevarului"25 (Sf. Irineu, Contra tuturor ereziilor, 1, 9, 4, Migne, P. G., VII, col. 545 B). In ea lucreaza Duhul Sfant pentru pastrarea neintinata a adevarului mantuitor. «Unde este Biserica, zice Sf. Irineu, acolo este si Duhul lui Dumnezeu si unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica si tot harul, iar Duhul este adevarul»26 (Sf. Irineu, op. cit., 3, 24, 1, Migne, P. G., VII, col. 966). Iata de ce Sf. Scriptura nu poate, ea singura, sa ne calauzeasca pe calea mantuirii, ci numai in Biserica, impreuna cu Sfanta Traditie.

 Ce intelegem prin "canonul" cartilor Sf. Scripturi? Prin "canonul" cartilor Sf. Scripturi, intelegem totalitatea cartilor sfinte insuflate de Dumnezeu, mai precis lista acestor carti. Cuvantul "Canon" n-a avut acest inteles de la inceput. El e imprumutat din limba ebraica, prin mijlocirea celei grecesti, si insemna, printre altele, "dreptar" sau "regula". Cu aceste doua intelesuri il gasim intrebuintat si in Noul Testament. Sf. Apostol Pavel, dupa ce da anumite sfaturi duhovnicesti galatenilor, adauga: " Si cati vor umbla dupa dreptarul acesta, pace si mila asupra lor si asupra Israelului lui Dumnezeu" (Gal. 6, 16). Se numesc, apoi, "canoane", cu inteles de "randuiala", hotararile privitoare la disciplina bisericeasca si anumite parti care intra in randuiala slujbelor bisericesti. Cartile Sf. Scripturi cuprinzand "canonul" adica regula de credinta si de viata au fost numite "canoane" cu acest inteles, dar si cu intelesul de totalitate sau de lista a scrierilor care contin aceste randuieli. Cuvantul "canon" are acest inteles atat la vechii iudei, cat si la primii crestini.

Exista un canon al cartilor Vechiului Testament si un canon al cartilor Noului Testament.

 

Cu ce conditii au fost primite cartile Sf. Scripturi in canonul biblic? 
Cu conditia: 1) ca invatatura cuprinsa in ele sa fie descoperita de Dumnezeu prin insuflare; si 2) ca invatatura descoperita in ele sa fie garantata de Biserica. Biserica garanta invatatura aceasta pe baza vechimii si apostolicitatii, dupa regula lui Tertulian, ca acel lucru e mai adevarat, care e mai vechi si acel lucru e mai vechi, care e de la inceput, si acel lucru e de la inceput, care vine de la Apostoli, iar de la Apostoli vine ceea ce a fost Sfant in Bisericile Apostolice27 (Tertulian, Contra lui Marcion, 4, 5, Migne, P. L., II, col. 366).

 

Care sunt cartile Vechiului Testament? 
Cartile care intra in canonul Vechiului Testament sunt:
1. Facerea
2. Iesirea
3. Leviticul
4. Numerii
5. Deuteronomul (a doua lege)
6. Cartea lui Iosua Navi
7. Cartea Judecatorilor
8. Cartea Rut
9. Cartea intai a Regilor (sau intaia a lui Samuil)
10. Cartea a doua a Regilor (sau a doua a lui Samuil)
11. Cartea a treia a Regilor (sau intaia a Regilor)
12. Cartea a patra a Regilor (sau a doua a Regilor)
13. Cartea intaia Paralipomena (a Cronicilor)
14. Cartea a doua Paralipomena (a Cronicilor)
15. Cartea intai a lui Ezdra,
16. Cartea lui Neemia (a doua Ezdra)
17. Cartea Esterei
18. Cartea lui Iov
19. Psalmii
20. Pildele lui Solomon
21. Ecclesiastul
22. Cantarea Cantarilor
23. Isaia
24. Ieremia (plangerile lui Ieremia)
26. Iezechiel
27. Daniel
28. Osea
29. Amos
30. Miheia
31. Iov
32. Avdie
33. Iona
34. Naum
35. Avacum
36. Sofonie
37. Agheu
38. Zaharia
39. Maleahi

 

In afara de cartile canonice mai sunt si alte carti in Sf. Scriptura a Vechiului Testament? 
In afara de cele 39 de carti canonice, Sf. Scriptura a Vechiului Testament mai cuprinde si alte carti: cartile anaghinoscomena (bune de citit), netrecute deci in randul cartilor canonice, dar pe care Biserica, socotindu-le folositoare si ziditoare de suflet, le-a recomandat spre citire catehumenilor, adica celor care se pregateau sa primeasca credinta crestina. De aceea ele au fost pastrate in Sf. Scriptura, dupa cartile canonice. Ele sunt pline de intelepciune duhovniceasca si de aceea Biserica le foloseste pe unele din ele chiar la sfintele slujbe.
Acestea sunt:
1. Cartea lui Tobit
2. Cartea Iuditei
3. Cartea lui Baruh
4. Epistola lui Ieremia
5. Cantarea celor trei tineri
6. Cartea a treia a lui Ezdra
7. Cartea intelepciunii lui Solomon
8. Cartea intelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul)
9. Istoria Susanei
10. Istoria omorarii balaurului si a sfaramarii lui Bel
11. Cartea intai a Macabeilor
12. Cartea a doua a Macabeilor
13. Cartea a treia a Macabeilor
14. Rugaciunea Regelui Manase
Dintre toate acestea, sunt suplimente sau adaosuri la cartile canonice: Cantarea celor trei tineri (din cartea lui Daniel); Rugaciunea Regelui Manase (la sfarsitul cartii a doua Paralipomena sau Cronici); Psalmul 151 (necanonic, la Cartea Psalmii); Istoria Susanei si Istoria idolului Bel si a balaurului (suplimente sau adaosuri necanonice la cartea Daniel). Iar la cartea Esterei: Visul lui Mardoheu; Decretul lui Artaxerxes si Rugaciunea lui Mardoheu si a Esterei.

 

Ce cuprinde canonul cartilor Noului Testament? 
Canonul Noului Testament cuprinde 27 de carti si anume:
1. Sf. Evanghelie dupa Matei
2. Sf. Evanghelie dupa Marcu
3. Sf. Evanghelie dupa Luca
4. Sf. Evanghelie dupa Ioan
5. Faptele Sfintilor Apostoli
6. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Romani
7. Epistola 1 a Sf. Apostol Pavel catre Corinteni
8. Epistola a II-a Sf. Apostol Pavel catre Corinteni
9. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Galateni
10. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Efeseni
11. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Filipeni
12. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Coloseni
13. Epistola I a Sf. Apostol Pavel catre Tesaloniceni
14. Epistola a II-a a Sf. Apostol Pavel catre Tesaloniceni
15. Epistola I a Sf. Apostol Pavel catre Timotei
16. Epistola a II-a a Sf. Apostol Pavel catre Timotei
17. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Tit
18. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Filimon
19. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Evrei
20. Epistola Soborniceasca a Sf. Apostol Iacob
21. Epistola I Soborniceasca a Sf. Apostol Petru
22. Epistola a II-a Soborniceasca a Sf. Apostol Petru
23. Epistola I Soborniceasca a Sf. Apostol Ioan
24. Epistola a II-a Soborniceasca a Sf. Apostol Ioan
25. Epistola a III-a Soborniceasca a Sf. Apostol Ioan
26. Epistola Soborniceasca a Sf. Apostol Iuda
27. Apocalipsa Sf. Ioan Teologul

 

Cand au fost scrise cartile Vechiului si Noului Testament? 
Cartile Vechiului Testament au fost scrise inainte de Hristos, intr-un rastimp de peste o mie de ani (1400-400). Cartile Noului Testament au fost scrise in veacul I, cele mai multe inainte de anul 70. Numai cartile Sf. Ioan Evanghelistul si Teologul au fost scrise intre aceasta data si sfarsitul veacului I.

 

Ce inseamna Vechiul Testament si ce inseamna Noul Testament? 
In vorbirea obisnuita cuvantul "Testament" inseamna hotararile luate de cineva in scopul de a fi respectate dupa moarte. Cu acest inteles si pe temeiul descoperirii date prin Sf. Apostol Pavel in Epistola catre Evrei (9, 15 si urm.), Sf. Parinti au invatat ca cele doua Testamente - cel Vechi si cel Nou - arata vointa lui Mesia de a face mostenitori ai imparatiei vesnice pe cei ce vor crede in El. Cand e vorba despre Sf. Scriptura a Vechiului Testament si a Noului Testament, cuvantul "Testament" mai are si inteles de "legamant". El e "Legamantul" dintre Dumnezeu si om, facut indata dupa caderea acestuia, prin fagaduinta data de Dumnezeu primilor oameni ca samanta femeii va zdrobi capul sarpelui. Acest legamant, pe cale de a fi uitat de oameni, a fost reinnoit fata de Patriarhul Avraam (Fac. 12, 1-4), apoi a fost incheiat, in scris, pe muntele Sinai, intre Dumnezeu si poporul evreu (les. 20). Despre acest legamant vorbeste Sf. Apostol Pavel in Epistola catre Evrei (9, 15-28). Toate scrierile care cuprind legea si Proorocii formeaza Legamantul Vechi, adica Testamentul Vechi, fiindca vorbesc despre acel Legamant, fiindca sunt date inainte de Hristos si-si afla implinirea si desavarsirea in El. Scrierile sfinte, date dupa Hristos, formeaza Legamantul nou, adica Testamentul Nou, fiindca vorbesc despre noua legatura facuta la Cina cea de Taina intre Dumnezeu si oameni, "legea cea noua", adusa lumii de Domnul nostru Iisus Hristos (Matei 26, 28). Sf. Apostol Pavel arata in chip lamurit invatatura despre cele doua Testamente. Vorbind despre jertfa Mantuitorului, el zice: "Si pentru aceasta El (Hristos) este Mijlocitorul unui nou testament, ca prin moartea suferita spre rascumpararea greselilor de sub intaiul testament, cei chemati sa ia fagaduinta mostenirii vesnice. Caci unde este testament, trebuie neaparat sa fie vorba despre moartea celui ce a facut testamentul. Caci un testament ajunge temeinic dupa moarte, fiindca nu are nici o putere cata vreme traieste cel ce l-a facut. De aceea, nici cel dintai n-a fost sfintit fara sange" (Evr. 9, 15-18).

 Ce inseamna "Evanghelie"?                                                                                                                                        "Evanghelie" inseamna "veste buna". Cuprinsul ei a adus si aduce lumii vestea buna care mangaie sufletele: venirea Mantuitorului, profetita de Vechiul Testament, apoi invatatura, faptele, patimile, moartea si slavita Lui inviere, inaltarea la cer, - toate avand loc pentru mantuirea lumii. 

Ce inseamna "Apostol"?
Cuvantul "Apostol" inseamna "trimis". El priveste in primul rand pe cei doisprezece Apostoli, care au fost trimisi la propovaduire de insusi Domnul nostru Iisus Hristos. Acestia sunt: Petru si Andrei, Iacob si Ioan, Filip si Bartolomeu, Toma si Matei, Iacob al lui Alfeu si Levi ce se zice Tadeu, Simon Zilotul si Iuda Iscarioteanul (Matei 10, 2-4; Luca 6,14-15; Fapte 1, 13). Acesta din urma, dupa tradarea si moartea Mantuitorului, a fost inlocuit cu Matia (Fapte 1, 16, 23-26). "Apostol", in intelesul plin al cuvantului, este si Sf. Pavel, chemat in chip minunat pe drumul Damascului. "Apostoli" sunt si cei saptezeci(si doi), a caror misiune e descrisa pe larg la Sf. Evanghelist Luca (10, 1-24), apoi cei trecuti de Sf. Apostol Pavel in lista celor invredniciti de darurile duhovnicesti (I Cor. 12, 28), cei notati in Scrierile Parintilor Apostolici28 (Invatatura celor 12 Apostoli, 11, 3; in Scrierile Parintilor Apostolici in "P.S.B.", Bucuresti, 1979, p. 30) si, in inteles mai larg, multi din cei care, mai tarziu, au contribuit la crestinarea popoarelor pagane.

 

Avem dovezi din Sf. Scriptura despre insuflarea dumnezeiasca a cartilor Vechiului si Noului Testament? 
Avem dovezi clare despre insuflarea dumnezeiasca a Sf. Scripturi. (Vezi: Despre V.T. les. 4,12; II Regi 23, 2; Isaia 6,1-8; 8,1; Avacum 2, 2 si altele). Iisus Hristos numeste Vechiul Testament cuvantul lui Dumnezeu (Marcu 7, 13). El e descoperirea neamurilor (Luca 2, 32; Evr. 1, 1-2). El descopera pe Dumnezeu (Matei 11, 27; Ioan 17, 6-8; 1 Ioan 5, 20). Evanghelia e revelatia lui Dumnezeu (I Cor. 2, 9-10; 11, 23; 15, 3; Gal. 1, 11-12; Efes. 1,17). Astfel, Sf. Apostol Pavel ne invata ca "toata Scriptura este de Dumnezeu insuflata si de folos spre invatatura, spre mustrare, spre indreptare, spre inteleptirea cea intru dreptate" (II Tim. 3, 16). Sf. Apostol Petru ne arata, la randu-i, ca "niciodata proorocia nu s-a facut din voia omului, ci oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu au grait purtati fiind de Duhul Sfant" (11 Petru 1, 21). Insuflarea da Sf. Scripturi autoritate dumnezeiasca. Este ceea ce intareste Mantuitorul cand zice despre Legea Vechiului Testament: "Amin zic voua: inainte de a trece cerul si pamantul o iota sau o cirta din Lege nu va trece pana ce vor fi toate" (Matei 5, 18). Cartile Noului Testament s-au scris sub inspiratia Duhului Sfant pe care le-au primit autorii lor, adica Sfintii Apostoli si Ucenicii lor. In clipa aratarii catre Apostoli, dupa Inviere, Mantuitorul le spune: "Luati Duh Sfant" (Ioan 20, 22), iar in momentul despartirii de aceiasi Apostoli, El le porunceste: "Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sf. Duh" (Matei 28, 19); "Ca nu voi sunteti care vorbiti, ci Duhul Tatalui vostru este care graieste intru voi" (Matei 10, 20); "Dar Mangaietorul, Duhul Sfant, pe Care il va trimite Tatal, in numele Meu, Acela va va invata pe voi toate si va va aduce aminte toate cele ce v-am spus Eu" (Ioan 14, 26).

 Avem si alte dovezi despre insuflarea Sf. Scripturi?                                                                                        Avem dovezile pastrate de Sf. Traditie. In adevar, multi Parinti si Scriitori bisericesti dau marturie despre insuflarea Sf. Scripturi. Astfel, Sf. Irineu spune ca Scriptura e desavarsita fiindca e insuflata de Cuvantul si de Duhul lui Dumnezeu, Gura Domnului, Duhul Sfant, a rostit cuprinsul Sf. Scripturi, declara Clement Alexandrinul30 (Clement Alexandrinul, Cuvant indemnator catre Greci, 9, 82, 1, Migne, P. G., VIII, col. 192). 

Ce este insuflarea dumnezeiasca? 
Insuflarea sau inspiratia dumnezeiasca este acea inraurire speciala a lui Dumnezeu asupra autorului Sfant prin care: 1) mintea lui se lumineaza in mod exceptional prin lucrarea Duhului Sfant, primind o putere de patrundere in tainele adevarurilor dumnezeiesti si careia i se comunica in parte si adevaruri noi, la care n-ar fi putut ajunge niciodata cu puterile proprii, iar voia sa se intareste pentru a se hotari si persista in cele bune; 2) aghiograful este indemnat sa scrie ceea ce stie si ceea ce i se va comunica, ca de sus; si 3) aghiograful este ajutat sa nu cada in vreo greseala. Atenagora spune ca Duhul Sfant se serveste de gura Proorocilor ca de un organ, asa cum flautistul sufla intr-un flaut31 (Atenagora Atenianul, Solie pentru crestini, 7, 9, Migne, P. G., VI, col. 904, 908). Sf. Ipolit lamureste ca Proorocii vorbeau numai pusi in miscare de Cuvantul (Logosul), Care se unea cu ei si Care, asemenea obiectului cu care se atinge chitara, ii facea sa vesteasca lucrurile voite de Dumnezeu32 (Sf. Ipolit, Despre Antihrist, 2, Migne, P. G., X, col. 728). Insuflarea ne-o arata limpede Teofil al Antiohiei, in lamurirea pe care o da in aceasta privinta: «Profetii care istorisesc facerea lumii n-au fost de fata atunci, dar era de fata intelepciunea lui Dumnezeu, cea care era in El, si Cuvantul cel Sfant al Sau, Care este totdeauna impreuna cu El. Acest Cuvant, fiind Duhul lui Dumnezeu, inceputul, intelepciunea si Puterea Celui Prea Inalt, S-a coborat asupra Profetilor si, prin ei, a vorbit despre facerea lumii si despre toate celelalte. Cuvantul lui Dumnezeu S-a folosit de Moise ca de un organ»33. (Teofil al Antiohiei, Catre Autolic, 2, 10, Migne, P. G., VI, col. 1064; Apologeti de limbagreaca in "P.S.B.", Bucuresti, 1985, p. 302) In marea Sa intelepciune, Dumnezeu vorbeste prin oameni, asemenea oamenilor34 (Fer. Augustin, Despre Cetatea lui Dumnezeu, 17, 62, Migne, P. G., XLI, col. 537), spre a se face inteles.

 

Sf. Scriptura poate fi inteleasa usor? 
Nu. Intelegerea Sfintei Scripturi nu este la indemana fiecaruia dintre noi, oamenii, fiindca adevarurile pe care ea ni le prezinta sunt mai presus de mintea noastra omeneasca, sunt adevaruri dumnezeiesti care se adreseaza celor credinciosi si cu viata duhovniceasca. De altfel, ea insasi marturiseste ca talcuirea ei nu e lucru usor. La intrebarea pe care Filip o pune famenului etiopian, care citea din proorocia lui Isaia, daca intelege ce citeste, cel intrebat raspunde: "Cum as putea, de nu ma va calauzi cineva?" (Fapte 8, 31). Sf. Apostol Petru scrie astfel despre Epistolele Sf. Apostol Pavel: "In toate epistolele sale sunt unele lucruri cu anevoie de inteles, pe care cei neinvatati si neintariti le rastalmacesc, ca si pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare" (11 Petru 3, 16). Cele 176 de versete ale Psalmului 118 sunt nu numai o lauda sincera a Legii Domnului, ci si o rugaciune neintrerupta pentru dobandirea adevaratei ei intelegeri. Sf. Parinti si Scriitori bisericesti au aratat, in repetate randuri, greutatile intampinate pentru intelegerea Sf. Scripturi. Origen spune ca intelesul Scripturii nu se descopera de la inceput cititorilor, mai ales celor necunoscatori in lucrurile dumnezeiesti, sau care sunt necredinciosi ori nevrednici. Nu e de mirare, zice el, fiindca intelesul Scripturii e un lucru supraomenesc35 (Origen, Despre principii, 4, 1, 7, CB 5, pp. 302-303). Putinatatea intelegerii noastre nu poate patrunde stralucirea dogmelor36 (Idem, op. cit., loc. cit., p. 304). Aceasta e una din cauzele principale ale caderii in erezie37 (Idem, op. cit., 4, 2, 168, p. 305-306). Fericitul Augustin ne recomanda ca partile neintelese din Scriptura sa le apropiem de altele, care sunt clare, spre a le patrunde unele prin altele38 (Fer. Augustin, Despre invatatura. crestina, 3, 27, 38, Migne, P. L., XXXIV, col. 80). Sf. Ioan Damaschin ne indeamna ca: «daca citim o data, de doua ori, si nu intelegem ce citim, sa nu ne trandavim, ci sa staruim, sa meditam, sa intrebam. Caci spune Scriptura: "Intreaba pe tatal tau si-ti vada de stire, intreaba pe batrani si-ti vor spune" (Deut. 32, 7). Cunostinta nu este a tuturor»39 (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 4, 17, trad. D. Fecioru, Bucuresti, 1938, p. 286).

 

Cum trebuie interpretata sau inteleasa Sf. Scriptura? 
Sf. Scriptura cuprinde trei intelesuri:,
1. intelesul dupa litera, obstesc, sau istoric;
2. intelesul mai inaintat sau sufletesc;
3. intelesul duhovnicesc.
Origen, care e izvoditorul acestor trei trepte ale talmacirii Sf. Sripturi, sustine ca intelesul cartilor insuflate se imparte dupa cele trei feluri de credinciosi aflatori in Biserica: cei simpli, cei inaintati si cei desavarsiti. «Cei simpli sa-si intareasca (sufletul) ca din trupul Scripturii (numim acest inteles dupa litera, obstesc si istoric); daca insa unii au inceput sa inainteze ceva si pot sa priveasca un lucru mai pe larg, sa-si intareasca (sufletul) ca din sufletul Scripturii; iar cei care sunt desavarsiti si asemenea acelora despre care Apostolul zice: "Iar intelepciunea o propovaduim la cei desavarsiti; dar nu intelepciunea acestui veac, nici a stapanitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci propovaduim intelepciunea lui Dumnezeu ascunsa, pe care Dumnezeu a randuit-o mai inainte de veci spre slava noastra" (I Cor. 2, 6-7), aceia sa se intareasca din insasi legea duhovniceasca, care cuprinde umbra bunurilor viitoare. Acelasi Origen declara ca intelesul duhovnicesc este cel mai inalt si trebuie pus inaintea celui material sau istoric40 (Origen, Comentar la Evanghelia lui Ioan, 10, 5(4), 19, Migne, P. G., XIV, col. 313,). Talcuirea dreapta a Sf. Scripturi e insa aceea care tine seama de toate cele trei intelesuri si le foloseste potrivit cu ideile, persoanele si faptele biblice, cum au facut cei mai multi din Sfintii Parinti. Sf. Ioan Gura de Aur zice: «Sa nu cititi literele in chip simplu, ci sa cercetati ideile. Daca cineva se opreste numai asupra cuvintelor si nu cerceteaza nimic mai mult decat cele scrise, multe greseli va savarsi")41 (Sf. Ioan Gura de Aur, La celelalte, contra ereticilor..., Omilia 8, Migne, P. G., XLVIII, col. 769, trad. de prof. Justin Moisescu, Sf. Scriptura si interpretarea ei in opera Sfantului Ioan Hrisostom, 1942, p. 95).

 

Ce se cere pentru talcuirea dreapta a Sf. Scripturi? 
Talcuirea dreapta a Sf. Scripturi cere:
1. O viata curata si inflorita de virtuti;
2. Cunoasterea voii dumnezeiesti prin studiul indelungat si smerit al Descoperirii dumnezeiesti;
3. Cunoasterea invataturii Bisericii si a Sf. Traditii.
In privinta curatiei vietii, Sf. Maxim Marturisitorul spune: «Cunostinta intocmai a cuvintelor Duhului se descopera numai celor vrednici cu Duhul, adica numai acelora care printr-o indelungata cultivare a virtuti-lor, curatindu-si mintea de funinginea patimilor, primesc cunostinta celor dumnezeiesti, care se intipareste si se aseaza in ei, de la prima atingere, asemenea unei fete intr-o oglinda curata si stravezie»42 (Sf. Maxim Marturisitorul, Raspuns catre Talasie, 65, in Filocalia, vol. III, trad. rom. de Pr. Dr. D. Staniloae, p. 420). Viata potrivita Duhului duce la cunoasterea voii dumnezeiesti aratata m Sf. Scriptura. Duhul din noi recunoaste Duhul din Sf. Scriptura, cum observa Mantuitorul insusi: "De va voi cineva sa faca voia Lui (Dumnezeu), va cunoaste despre invatatura aceasta daca este de la Dumnezeu sau daca Eu vorbesc de la Mine Insumi" (Ioan 7, 17). Se cuvine sa citim Sf. Scriptura cu smerenie, ca pe Cuvantul lui Dumnezeu, cerandu-I mai inainte ajutorul ca s-o intelegem si avand dorinta calda de a ne lumina fiinta prin cuprinsul ei. Atunci cand, din pricina putinatatii intelegerii noastre, nu pricepem anumite invataturi din ea, sa rugam pe preot sa ne talcuiasca acele invataturi. Cunoasterea adanca a invataturii Bisericii si a Traditiei imbogateste duhul talcuirii celei adevarate. O astfel de cunoastere ajuta mult la intelegerea dreapta a Sf. Scripturi. Lipsa de temeinica si adanca intelegere a Bibliei, precum si lipsa legaturii stranse cu Sf. Traditie, duce la eresuri si rataciri, aspru mustrate de insusi Mantuitorul, cand zice: "Va rataciti, nestiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu" (Matei 22, 29).

 

Rugăciunea

A vorbi despre rugăciune oamenilor moderni pare a fi, la prima vedere, un efort zadarnic. Dar nu este oare, cu toate acestea, indispensabil ca noi să cunoaştem toate activităţile de care suntem capabili? Căci nu putem evita nici una dintre aceste activităţi fără grave pericole pentru noi sau pentru urmaşii noştri. Slăbirea sentimentului religios şi a percepţiei spirituale, ca şi anemierea atitudinii morale, ni se pare tot atât de dăunătoare ca şi slăbirea inteligenţei.

Aceste rânduri se adresează tuturor - atât celor credincioşi, cât şi celor necredincioşi - deoarece viaţa ne impune, deopotrivă, aceleaşi obligaţii. Ea ne cere să ne comportăm în conformitate cu structura noastră umană. Iată de ce nimeni nu trebuie să ignore cerinţele cele mai subtile ale naturii noastre omeneşti.

În zilele noastre, activităţile spirituale, morale, etice sunt neglijate aproape complet. Slăbirea acestor activităţi fundamentale face din omul modern o fiinţă oarbă din punct de vedere spiritual. Această infirmitate nu-i permite să fie un bun element constitutiv al societăţii. Putem atribui prăbuşirea civilizaţiei noastre slabei calităţi a individului. De fapt, domeniul spiritual se arată tot atât de necesar reuşitei vieţii ca şi cel intelectual şi cel material.

Este deci necesar să ne stimulăm activităţile intelectuale, care conferă puterea personalităţii noastre. Cel mai ignorat dintre ele este simţul spiritual. Simţul religios se exprimă mai cu seamă prin rugăciune. Rugăciunea este în mod evident un fenomen spiritual. Vom urmări să lămurim, pe cât posibil, în ce constă fenomenul rugăciunii, tehnica practicării acesteia şi efectele ei, prin observarea sistematică a omului care se roagă.

Ce este rugăciunea?

În esenţă, rugăciunea pare să fie o orientare a spiritului uman către substratul esenţial, nematerial al lumii. În general, ea porneşte de la stări cu totul omeneşti: o plângere, un strigăt interior de teamă, de nelinişte, o cerere de ajutor. Uneori, ea devine o contemplare senină a principiului imanent şi transcendent al tuturor lucrurilor. O putem defini, de asemenea, ca fiind o înălţare a sufletului către Dumnezeu, asemenea unui act de dragoste şi de adorare către Cel care este izvorul minunii numite viaţă. Rugăciunea reprezintă, de fapt, efortul omului de a intra în comuniune cu o fiinţă nevăzută, creatoare a tot ce există - înţelepciune supremă, putere şi frumuseţe dumnezeiască, Tată şi Mântuitor al fiecăruia dintre noi. Departe de a fi o simplă recitare de formule mecanice, adevărata rugăciune este o stare mistică, în care conştiinţa este absorbită în Dumnezeu. Această stare nu este de natură mentală, intelectuală. Oamenii simpli Îl simt pe Dumnezeu la fel de firesc cum simt căldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar Dumnezeu, Care este atât de accesibil celui care ştie să iubească, rămâne ascuns celui care nu reuşeşte să-L simtă şi să-L înţeleagă. Gândirea şi cuvântul nu sunt suficiente atunci când e vorba de a-L descrie. Iată motivul pentru care rugăciunea îşi găseşte cea mai înaltă expresie într-un avânt al dragostei prin labirintul inteligenţei.

Cum trebuie să ne rugăm? Tehnica rugăciunii am învăţat-o de la misticii creştini, începând cu Sfântul Pavel şi mergând până la Sfântul Benedict, precum şi de la mulţimea apostolilor necunoscuţi, care de douăzeci de veacuri au iniţiat popoarele în tainele trăirii vieţii religioase creştine. Dumnezeul lui Platon era inaccesibil în măreţia lui. Cel al lui Epictet se confunda cu sufletul lucrurilor. Iehova părea să fie un despot, care inspira mai degrabă teroarea decât dragostea. Dimpotrivă, creştinismul L-a apropiat pe Dumnezeu omului; I-a dat o înfăţişare. A făcut din El tatăl nostru, fratele nostru, Mântuitorul nostru. Pentru a ajunge la Dumnezeu, nu mai sunt necesare ritualuri şi sacrificii sângeroase. Tehnica rugăciunii s-a simplificat.

Pentru a ne ruga, trebuie doar să facem efortul de a tinde, de a aspira lăuntric către Dumnezeu. Acest efort trebuie să fie afectiv, emoţional, sufletesc, nu doar mental, intelectual. De exemplu, o meditaţie asupra măreţiei lui Dumnezeu este o rugăciune numai dacă ea este în acelaşi timp o expresie a dragostei şi a credinţei. Fie rugăciunea scurtă sau lungă, rostită sau numai gândită, ea trebuie să fie asemenea conversaţiei unui copil cu tatăl său.

Cât despre forma rugăciunii, aceasta poate porni de la simpla aspiraţie către Dumnezeu şi ajunge până la contemplare, poate porni de la cuvintele simple, rostite de ţăranca oprită înaintea unei troiţe aflate la răscrucea drumurilor şi ajunge până la măreţia cântecului de slavă ce răsună sub bolţile bisericilor. Solemnitatea, măreţia şi frumuseţea omenească nu sunt obligatorii pentru eficienţa rugăciunilor. Puţini oameni au ştiut să se roage cu atâta simplitate ca sfinţii. Nu trebuie să convingem pe cineva pentru a fi mântuiţi. Valoarea rugăciunii se vede după rezultatele ei, aşa că cele mai umile cuvinte de cerere şi de preamărire sunt la fel de bine primite de către Stăpânul tuturor fiinţelor ca şi cele mai frumoase invocări. Formule recitate mecanic sunt numai într-un fel rugăciuni, asemenea flăcării unei lumânări. Chiar aşa neînsufleţită cum pare, ea simbolizează aspiraţia unei fiinţe omeneşti către Dumnezeu.

Modalitatea cea mai bună de intrare în comuniune cu Dumnezeu este, fără îndoială, aceea de a-I îndeplini în totalitate voinţa. „Tatăl nostru Care eşti în Ceruri, vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ...“ A face voia lui Dumnezeu constă, neîndoielnic, în a asculta de legile vieţii, aşa cum sunt ele înscrise în fiinţa şi în sufletul nostru.

Rugăciunile, care se înalţă către cer precum se ridică dimineaţa aburul pământului în văzduh, se deosebesc unele de altele, la fel cum se deosebesc între ele persoanele celor care se roagă. Ele constau însă în variaţiuni pe două teme, care sunt mereu aceleaşi - necazul şi dragostea. Este pe deplin legitim să implorăm ajutorul lui Dumnezeu pentru a obţine ceea ce ne este necesar. Cu toate acestea, ar fi absurd să cerem satisfacerea unui simplu capriciu sau obţinerea unui lucru care poate fi dobândit prin propriul nostru efort.

Cererea stăruitoare, insistentă, neabătută este cea care dă rezultate. Cunoaştem cu toţii pilda evanghelică a orbului care, aşezat la marginea drumului, îşi striga păsurile din ce în ce mai tare, cu toate că oamenii încercau să-l facă să tacă. „Credinţa ta te-a mântuit“, i-a spus Iisus, care trecea pe acolo. În forma sa cea mai înaltă, rugăciunea încetează să mai fie o cerere. Omul îşi exprimă, dintr-o pornire lăuntrică firească, liberă, recunoştinţa faţă de Stăpânul tuturor lucrurilor, simţind că Îl iubeşte, că Îi mulţumeşte pentru darurile Sale, că este gata să-I îndeplinească voinţa. Rugăciunea devine, astfel, contemplaţie. Cunosc, din experienţă directă, o situaţie care exemplifică cele spuse mai înainte:

Un ţăran bătrân stătea retras, în ultima bancă a unei biserici aproape goale. „Ce aştepţi?“, l-a întrebat cineva. „Îl privesc - răspunse, cu tâlc, ţăranul - şi El mă priveşte.“

Unde şi cum să ne rugăm?

Ne putem ruga oriunde: pe stradă, în automobil, în vagonul unui tren, la birou, la şcoală, în uzină. Dar ne putem ruga şi mai bine pe câmp, în munţi, în păduri sau în singurătatea camerei noastre. Există, de asemenea, rugăciunile liturgice, care se fac în biserică. Dar, oricare ar fi locul rugăciunii, Dumnezeu nu vorbeşte omului decât dacă acesta face linişte deplină în sine însuşi. Liniştea interioară depinde în acelaşi timp de starea fizică şi psihică a omului, precum şi de mediul în care acesta se află. Pacea trupului şi a sufletului este greu de obţinut într-un mediu confuz, zgomotos precum cel al marilor oraşe moderne. Astăzi este nevoie de locuri de rugăciune, de preferinţă biserici, unde locuitorii oraşelor să poată găsi, măcar pentru o clipă, condiţiile necesare liniştii lor interioare. N-ar fi nici greu şi nici costisitor să fie create insule de pace, primitoare şi frumoase, în tumultul oraşelor. În tăcerea acestor refugii, oamenii ar putea, înălţându-şi gândurile către Dumnezeu, să-şi odihnească trupul şi să-şi destindă spiritul, să-şi liniştească mintea şi să-şi limpezească judecata, pentru a dobândi forţa de a suporta viaţa aspră cu care-i copleşeşte civilizaţia noastră.

Prin faptul că devine obişnuinţă, rugăciunea influenţează caracterul. Trebuie deci să ne rugăm mereu. „Gândeşte-te la Dumnezeu mai des decât respiri“, spunea Epictet. Este absurd să te rogi de dimineaţă, iar în restul zilei să te comporţi ca un barbar. Gândurile şi invocările lăuntrice îl pot menţine mereu pe om în prezenţa lui Dumnezeu. Tot comportamentul va fi, în acest caz, inspirat de rugăciune. Înţeleasă în felul acesta, rugăciunea devine un mod de a trăi. 

(Traducere din Alexis Carell, „La prière“, revista La semaine religieuse,1941)

 

GÂNDURI ŞI SFATURI  DESPRE RUGĂCIUNE 

 

“Toate faptele bune ajută pe om să câştige dragostea lui Dumnezeu,

dar nici una nu ajută ca rugăciunea” (Sf. Maxim Mărturisitorul).

Rugăciunea este o înălţare a cugetului şi a sufletului către Domnul Dumnezeu, însoţită de smerenie, de iubire.Ea presupune o atitudine duhovnicească cinstită, deschisă, fără perturbări ale gândului, fără a permite ca alte gânduri, străine, să întrerupă şuvoiul acesta urcător al inimii către izvorul vieţii, către Lumină. Rugăciunea nu numai că îl apropie pe om de Dumnezeu, ci îl lipeşte de Dumnezeu şi îl face un duh cu El. Aşezarea la rugăciune este o intrare în fericire, în pace, în sânul lui Avraam. Rugăciunea este un răgaz luat din preocupările lumeşti de zi de zi şi din războiul necazurilor, suferinţelor, durerilor, când îi povestim Tatălui Ceresc toate ale noastre, bune – pentru care ne arătăm recunoscători – şi rele – pentru care îi cerem ajutorul să le ia de la noi, să ne întărească împotriva lor si sa ni le ierte. La rugăciune stăm de vorbă cu Părintele nostru din ceruri, aşa cum am sta de vorbă cu tatăl nostru după trup, dar cu mult mai mare încredere că El ne va salva din toate câte ne asupresc, după bunătatea Sa fără margini, cu atotputernicia Lui cea iertătoare. 

Dumnezeu nu ne este dator cu nimic, de aceea noi nu-I poruncim să ne ajute, ci Îl rugăm cu sufletul frânt, conştienţi de faptul că, prin multele noastre păcate şi uitări ale poruncilor Sale, noi nu merităm ajutorul cerut. Ne încredinţăm blândeţii şi milei Lui nemărginite, plini de nădejde că ne va auzi, ne va asculta, ne va ajuta spre binele nostru, după bineplăcută voia Sa.

Când ne rugăm nu trebuie să ne fugă privirile, după cum spuneam că nu trebuie să ne fugă gândurile. Aceasta înseamnă că nu lăsăm ochii să vadă ce se petrece în jurul nostru, cine trece pe lângă noi, cum arată cineva sau ceva. Nici nu lăsăm urechile să asculte ce se vorbeşte alături de noi sau mai departe. Nici nu simţim dacă este cald sau frig. Ci trebuie să stăm cu mintea în inimă, si cu inima la picioarele lui Dumnezeu. Tot gândul trebuie să ne fie concentrat în inimă. Aceasta înţelegea Mântuitorul când ne îndemna să intrăm în „cămara lăuntrică”. 

Nu trebuie să lăsăm nici închipuirea să rătăcească pe căile alese de ea, nici la desfătări, nici la necazuri şi, mai presus de orice, la păcate. Trebuie să ne încordăm voinţa să nu ni se depărteze gândul de Domnul, pe care trebuie să-L privim cu evlavie şi cu toată puterea dragostei noastre. Nu este cazul să ni-L închipuim pe Dumnezeu cum arată, ci doar să-L simţim aproape de noi, cum ne pătrunde în inimă, curăţitor, cum ne învăluieşte în iertarea Sa, în iubirea Lui pentru toate făpturile şi mai presus de toate pentru oameni, dintre care să ştim că cei de pe urmă suntem noi.

Există mai multe feluri de rugăciuni. O împărţire a lor ţine seama de câţi sunt cei care se roagă, unde o fac şi când. Astfel există rugăciune personală săvârşită de om singur, acasă, pe stradă, în mijlocul naturii, în celulă, la muncă, fără ştirea nimănui şi aşa mai departe. Există şi rugăciunea obştească, săvârşită în biserică, în mijlocul celorlalţi credincioşi, în cadrul Sfintelor Slujbe. De asemeni, rugăciunile se împart în trei categorii, după cele ce conţin: rugăciunile de laudă, de mulţumire şi de cerere. Noi, prea adesea uităm de primele două şi n-o ţinem minte decât pe a treia, ca nişte egoişti ce suntem. 

Mintea noastră nu rareori este răpită de frumuseţea lumii, de toate bunurile ce există în ea, de felul în care tot răul se preschimbă într-o bună zi în bine şi de atâtea altele pe care le trăim. Aceste sentimente ne umplu sufletul de admiraţie în faţa lui Dumnezeu şi simţim nevoia să o spunem cuiva, mai ales Lui. Dacă atunci ne lăsăm chemaţi de rugăciune si simţim că trebuie să comunicăm aceasta minunare ce ne umple sufletul, vom rosti rugăciuni de laudă. 

Dacă minunarea noastră se datorează ajutorului lui Dumnezeu, cerut sau nu, în izbânzile noastre sau în simpla noastră putere de a vieţui împotriva greutăţilor existenţei, ne vor urca pe buze, din adâncul inimii cuvinte de mulţumire: ele sunt rugăciuni de mulţumire. 

Cele mai deseori simţim nevoia să-I cerem lui Dumnezeu ajutorul; astfel rostim rugăciunile de cerere. Oamenii nu înţeleg că cele câte cred că le sunt necesare le pot şi dăuna uneori. Nu rareori ei socotesc, în nebunia lor, că Dumnezeu îi va ajuta chiar şi la săvârşirea păcatelor. De aceea ni se spune: “Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi pe plăcerile voastre” (Iacob 4, 3). Dumnezeu nu ne ajută decât spre binele sufletului nostru, niciodată spre încălcarea poruncilor Sale, pentru că scopul Lui este MÂNTUIREA noastră. Drept pentru care, să fim întotdeauna atenţi să nu cerem ceva ce nu se potriveşte vieţii bunului creştin, pentru că se va întoarce împotriva noastră.

Cum trebuie să ne rugăm? 

Plecând fruntea înaintea lui Dumnezeu, trebuie să ne însemnăm cu Sfânta Cruce, să îngenunchem pe ambii genunchi şi să ne rugăm cu credinţă, nădejde, încredere de fii (fiice) duhovnicesti ai lui Dumnezeu şi mai ales cu stăruinţă. 

Putem face metania mare, cu căderea pe palmele întoarse, adică sprijinite de pământ cu spatele degetelor şi atingerea pământului cu fruntea, sau metania mică, cu alte cuvinte atingerea pământului cu mâna dreaptă, din picioare, urmată de semnul Sfintei Cruci. Aceste metanii pot preceda sau încheia rugăciunea. De asemenea ne putem ruga în genunchi, cu faţa la pământ, asa cum s-a rugat Iisus în grădina Ghetsimani. 

Ne putem ruga cu mâinile încrucişate pe piept, simbolizând înălţarea inimii spre Domnul, ori ridicând braţelor, în chip de troiţă, astfel unindu-ne cu Domnul nostru Iisus Hristos răstignit, cum spune Sfântul Apostol Pavel: “bărbaţii să se roage ridicându-şi mâinile curate” (Tim. 2, 8). Aşa se roagă astăzi preoţii când slujesc Sfânta Liturghie. 

Creştinul se poate ruga în taină, adică în gând, cu glas tare sau prin cântare. 

Rugăciunea are valoare deosebită dacă este însotită de post, de ajunare şi de înfrânarea patimilor. 

Ea ne “sporeşte şi ne întăreşte puterile”, ne ajută în lupta “împotriva gândurilor, ispitelor, poftelor şi patimilor vătămătoare”, “ne spală şi sfinţeşte sufletul”, “ne umple inima de frumuseţe şi de iubire, de pace şi de bucurie, de sfinţenie”, “rugăciunea face din om un fiu al lui Dumnezeu”, asa cum ne învaşă Catehismul Bisericii Ortodoxe. 

Mântuitorul ne-a recomandat să ne rugăm atât singuri (“în cămara ta”), cât şi cu mai mulţi(“Unde sunt doi sau trei adunati în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”; Matei 18, 20).

Iar dacă am gustat dulceaţa rugăciunii, să nu ne temem a râvni şi mai tare la acestă comoară cerească, ci să ne rugăm“în toată vremea” (Luca 21,36).

 

RUGĂCIUNILE ÎNCEPĂTOARE

În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. 

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevãrului, care pretutindenea eşti şi pe toate le-mplineşti, vistieria bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi te sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pre noi. (de 3 ori) 

Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. 

Preasfântă Treime, miluieşte-ne pre noi; Doamne, curăţeşte păcatele noastre; Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru sfânt Numele Tău. 

Doamne, miluieşte ! (de 3 ori) 

Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. 

Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău; vie Împărăţia Ta, fie voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouã păcatele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce pe noi in ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. 

Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui, şi a Fiului, şi a Sfântului Duh. Acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 

RUGĂCIUNILE DIMINEŢII

 Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie. 

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor, miluieşte-ne pe noi. Amin. 

Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie. 

Împărate ceresc, Mângăietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre. 

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi (de 3 ori). 

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. 

Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău. 

Doamne miluieşte (de 3 ori). Slavă... Şi acum... 

Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău, vie împărăţia Ta, fie voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi, şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. 

Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui, şi a Fiului, şi a Sfântului Duh. Acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. 

Sculându-ne din somn, cădem către Tine, Bunule, şi cântare îngerească strigăm Ţie, Puternice: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule; pentru rugăciunile îngerilor Tăi, miluieşte-ne pe noi. 

Slavă… 

Din pat şi din somn m-ai ridicat, Doamne; mintea mea o luminează, inima şi buzele mele le deschide, ca să Te laud pe Tine, Preasfânta Treime: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule; pentru rugăciunile tuturor sfinţilor Tăi, miluieşte-ne pe noi. 

Şi acum… 

Fără de veste Judecătorul va veni şi faptele fiecăruia se vor descoperi, ci cu frică să strigăm în miezul nopţii: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule; pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. 

Doamne miluieste (de 12 ori) 

Din somn sculându-mă, mulţumescu-Ţi Ţie, Preasfânta Treime, că pentru multă bunătatea Ta şi pentru îndelungă-răbdarea Ta, nu Te-ai mâniat pe mine leneşul şi păcătosul, nici nu m-ai pierdut cu fărădelegile mele, ci ai făcut iubire de oameni după obicei; şi în deznădăjduire zăcând eu, m-ai ridicat, ca să mânec şi să slăvesc puterea Ta. Deci, acum luminează-mi ochii gândului, deschide-mi gura ca să mă învăţ cuvintele Tale, să înţeleg poruncile Tale, să fac voia Ta, să-Ţi cânt în mărturisirea inimii şi să laud preasfânt numele Tău: al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. 

Slavă Ţie, Împărate, Dumnezeule atotputernice, Care cu purtarea Ta de grijă cea dumnezeiască şi de oameni iubitoare m-ai învrednicit pe mine păcătosul şi nevrednicul, a mă scula din somn şi a dobândi intrare în sfânta casa Ta. Primeşte, Doamne, şi glasul rugăciunii mele, ca şi al sfintelor şi înţelegătoarelor tale Puteri, şi binevoieşte ca, din inimă curată şi cu duh de umilinţă să Ţi se aducă Ţie laudă din necuratele mele buze, ca şi eu să mă fac părtaş fecioarelor celor întelepte, cu luminată făclia sufletului meu, şi să Te slăvesc pe Tine, Dumnezeu-Cuvântul, Cel slăvit în Tatăl şi în Duhul Sfânt. Amin. 

Veniţi să ne închinăm Împăratului nostru Dumnezeu. 

Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos, Împăratul nostru Dumnezeu. 

Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Însusi Hristos, Împăratul şi Dumnezeul nostru (cu trei închinăciuni). 

 

Psalmul 50: 

Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea, şi de ppcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc, şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Ţie Unuia am greşit, şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu. Că iată întru fărădelegi m-am zamislit şi în pacate m-a născut maica mea. Că iată adevărul ai iubit, cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite. Întoarce faţa Ta de către păcatele mele, şi toate fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi Duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta, şi Duhul Tau cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi mie bucuria măntuirii Tale, şi cu Duh stăpânitor mă întareste. Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale, şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce. Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta. Ca de-ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fa bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei. 

ALTE RUGĂCIUNI DE DIMINEAŢĂ 

Rugăciunea întâia,
a Sfântului Macarie cel Mare:
 

Doamne, curăţeşte-mă pe mine păcătosul, că niciodată n-am făcut bine înaintea Ta. Izbăveşte-mă, deci de vicleanul şi fă să fie întru mine voia Ta, ca fără de osândă să deschid gura mea cea nevrednică şi să laud preasfânt numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. 

Rugăciunea a doua,
a Sfântului Macarie cel Mare:
 

Din somn sculându-mă, cântare de miez de noapte aduc Ţie, Mântuitorule, şi înaintea Ta căzând, strig: Nu mă lăsa să adorm în moartea păcatelor, ci mă miluieşte, Cel ce Te-ai răstignit de voie, şi pe mine, cel ce zac în lene, grăbind mă scoală şi mă mântuieşte, ca să stau înaintea Ta în rugăciuni; iar după somnul nopţii, să-mi luminezi ziua fără de păcat, Hristoase Doamne, şi mă mântuieşte. 

Rugăciunea a treia,
a Sfântului Macarie cel Mare:
 

Sculându-mă din somn, către Tine, Stăpâne, Iubitorule de oameni, scap şi spre lucrurile Tale mă nevoiesc. Mă rog Ţie, ajută-mi cu milostivirea Ta în toată vremea şi în tot lucrul. Izbăveşte-mă de toate lucrurile lumeşti cele rele şi de sporirea diavolească izbăveşte-mă şi mă du întru împărăţia Ta cea veşnică. Că Tu eşti Făcătorul meu şi Purtătorul de grijă şi Dătătorul a tot binele şi în Tine este toată nădejdea mea şi Ţie slavă înalţ, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. 

Rugăciunea a patra,
a Sfântului Macarie cel Mare:
 

Doamne, Cel ce cu multă bunătatea Ta şi cu îndurările Tale cele mari mi-ai dat mie, robului Tău, de am trecut timpul nopţii acesteia fără ispită de toată răutatea pizmaşului, Tu Însuţi Stăpâne, Făcătorule a toate câte sunt, învredniceşte-mă cu adevărată lumina Ta, ca să fac voia Ta cu inimă luminată, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. 

Rugăciunea a cincea : 

Doamne, Dumnezeule, Atotţiitorule, Care primeşti de la puterile Tale cele cereşti cântarea Sfintei Treimi, primeşte şi de la noi, nevrednicii robii Tăi, cântarea Sfintei Treimi şi ne dăruieşte ca, în toţi anii vieţii noastre şi în tot ceasul, Ţie slavă să-Ţi înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. 

Rugăciunea a şasea : 

Doamne Atotţiitorule, Dumnezeul puterilor şi a tuturor trupurile, Care între cele de sus locuieşti şi spre cele de jos priveşti; Cel ce ispiteşti inimile şi rărunchii şi tainele oamenilor le ştii cu adevărat; Lumină fără de început şi pururea fiitoare, în care nu este mutare sau umbră de schimbare; Însuţi, Împărate fără de moarte, primeşte rugăciunile noastre pe care le aducem Ţie din gurile noastre cele necurate, în aceast ceas al nopţii, îndrăznind pentru mulţimea milelor Tale. Lasă nouă greşelile ce am greşit înaintea Ta, cu cuvântul, cu lucrul, din ştiinţă şi din neştiinţă. Curăteşte-ne pe noi de toate întinăciunile trupeşti şi sufleteşti, făcându-ne pe noi casă cinstitului şi Sfântului Tău Duh. Şi ne dăruieşte nouă cu inima veghetoare şi curată să trecem toată noaptea acestei vieţi, aşteptând luminata şi sfânta zi a Unuia-Născut Fiului Tău, a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când va veni pe pământ cu slavă să judece pe toţi şi să plătească fiecăruia după faptele lui. Ca să nu fim aflaţi zăcând şi dormitând, ci priveghind şi sculaţi în lucrarea poruncilor Lui şi să fim gata a intra în bucuria şi cămara slavei Lui celei dumnezeieşti, unde este glasul cel neîncetat celor ce Te laudă şi nespusa dulceaţă celor ce văd pururea frumuseţea cea nespusă a slavei Tale. Că Tu eşti lumina cea adevărată, Care luminezi şi sfinţeşti toate, şi pe Tine Te laudă toată făptura în veci. Amin. 

Rugăciunea a şaptea : 

Pe Tine Te binecuvântăm, Dumnezeule preaînalte şi Doamne al milelor, Cel ce faci cu noi pururea lucruri mari şi cu anevoie de urmat, slăvite şi prea minunate, care nu au număr. Cel ce ne-ai dat nouă somn spre odihna nepuţintelor noastre şi spre repaos de ostenelile trupului, mulţumindu-Ţi că nu ne-ai pierdut pe noi cu fărădelegile noastre, ci după obicei Te-ai arătat iubitor de oameni şi ne-ai ridicat pe noi a mâneca şi a slăvi stăpânirea Ta. Pentru aceea ne rugăm bunătăţii Tale celei neasemanate: luminează ochii gândului nostru şi ridică mintea noastră din somnul cel greu al lenei şi ne deschide gura noastră şi o umple de laudele Tale, ca să putem în liniste a cânta, a striga şi a ne mărturisi pururea Ţie: Dumnezeului Celui slăvit în toate şi de toţi, Tatălui Celui fără de început, împreună şi Unuia-Născut Fiului Tău, şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. 

Rugăciunea a opta,
a Sfântului Ioan Gură de Aur:
  

Pentru ceasurile nopţii: 

Doamne, nu mă lipsi pe mine de binele Tău cel ceresc. Doamne, izbăveşte-mă de chinurile cele veşnice. Doamne, de am greşit fie cu mintea, fie cu gândul, sau cu cuvântul, sau cu lucrul, iartă-mă. Doamne, izbăveşte-mă de toată neştiinţa şi uitarea, de neîndrăznirea şi de nesimţirea cea împietrită. Doamne, izbaveşte-mă de toată ispitirea. Doamne, luminează-mi inima pe care a întunecat-o pofta cea rea. Doamne, eu ca un om am greşit, iar Tu ca un Dumnezeu îndurător, miluieşte-mă, văzând neputinţa sufletului meu. Doamne, trimite mila Ta în ajutorul meu, ca să preaslavesc preasfânt numele Tău. Doamne Iisuse Hristoase, scrie-mă pe mine, robul Tău, în cartea vieţii şi-mi dăruieşte sfârşit bun. Doamne Dumnezeul meu, deşi n-am facut nici un bine inaintea Ta, dă-mi, după harul Tău, să pun început bun. Doamne, stropeşte inima mea cu roua harului Tău. Doamne al cerului şi al pământului, pomeneşte-ma pe mine, păcătosul, ruşinatul şi necuratul robul Tău, întru împaraţia Ta. Amin. 

Pentru ceasurile zilei: 

Doamne, primeşte-mă întru pocăinţă. Doamne, nu mă lăsa pe mine. Doamne, nu mă duce pe mine în ispită. Doamne, dă-mi cuget bun. Doamne, dă-mi lacrimi şi aducere aminte de moarte şi umilinţă. Doamne, dă-mi cuget să mărturisesc toate păcatele mele. Doamne, dă-mi smerenie, curăţie şi ascultare. Doamne, dă-mi răbdare şi voie nebiruită şi blândeţe. Doamne, sădeşte în mine rădăcina bunătăţilor şi frica Ta în inima mea. Doamne, învredniceşte-mă să Te iubesc cu tot sufletul şi gândul meu şi să fac în toate voia Ta. Doamne, apără-mă de oamenii gâlcevitori, de diavoli, de patimile trupeşti şi de toate celelalte lucruri necuvioase. Doamne, ştiu că faci precum vrei Tu, deci să fie şi întru mine, păcătosul, voia Ta, că binecuvântat eşti în veci. Amin. 

Rugăciunea a noua,
către sfântul înger, păzitorul vieţii:
 

Îngerule cel sfânt al lui Hristos, către tine cad şi mă rog, păzitorul meu cel sfânt, care eşti dat mie de la Sfântul Botez spre păzirea sufletului şi a păcătosului meu trup. Iar eu, cu lenea mea şi cu obiceiurile mele cele rele, am mâniat preacurată lumina ta şi te-am izgonit de la mine prin toate lucrurile cele de ruşine: cu minciunile, cu clevetirile, cu pizma, cu osândirea, cu trufia, cu neplecarea, cu neiubirea de fraţi şi cu ţinerea de minte a răului, cu iubirea de argint, cu desfrânarea, cu mânia, cu scumpetea, cu mâncarea cea fără de saţ, cu beţia, cu multa vorbire, cu gândurile cele rele şi viclene, cu obiceiurile cele rele şi cu aprinderea spre desfrânare, având osebită voire spre toată pofta cea trupească. O, rea voire a mea, pe care nici dobitoacele cele necuvântatoare nu o au! Dar cum vei putea să cauţi spre mine sau să te apropii de mine, cel necurat? Sau cu ce ochi, îngerule al lui Hristos, vei căuta spre mine, cel ce m-am încurcat aşa rău în lucrurile cele întinate? Sau cum voi putea să-mi cer iertare pentru faptele mele cele amare, rele şi viclene, în care cad în toate zilele şi nopţile şi în tot ceasul? De aceea cad înaintea ta şi mă rog, păzitorul meu cel sfânt, milostiveşte-te spre mine, păcătosul şi-mi fii mie într-ajutor şi sprijinitor asupra pizmaşului meu celui rău, cu sfintele tale rugăciuni, şi împărăţiei lui Dumnezeu mă fă părtaş, cu toţi sfinţii, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. 

Rugăciunea a zecea,
către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu:
 

Preasfântă Stăpâna mea de Dumnezeu Născătoare, cu sfintele şi preaputernicele tale rugăciuni izgoneşte de la mine, smeritul şi ticălosul robul Tău, deznădăjduirea, uitarea, necunoştinţa, nepurtarea de grijă şi toate gândurile cele întinate, cele rele şi hulitoare de la ticăloasa mea inimă şi de la întunecata mea minte. Şi stinge văpaia poftelor mele, că sărac sunt şi ticălos. Şi mă izbăveşte de multe rele şi aduceri-aminte şi năravuri, şi de toate faptele cele rele mă slobozeşte. Că binecuvântată eşti de toate neamurile, preacinstitul tău nume se slăveşte în vecii vecilor. Amin. 

Altă rugăciune către Preasfânta Născătoare
de Dumnezeu:
 

Împărăteasa mea prea bună şi nadejdea mea, Născătoare de Dumnezeu, primitoarea săracilor şi ajutătoarea străinilor, bucuria celor mâhniţi, acoperirea celor necăjiţi, vezi nevoia mea, vezi necazul meu; ajută-mă ca pe un neputincios, hrăneşte-mă ca pe un străin. Necazul meu îl ştii; dezleagă-l precum vrei, ca n-am alt ajutor afară de tine, nici altă folositoare grabnică, nici altă mângâietoare bună afară de tine, Maica lui Dumnezeu, ca să mă păzeşti şi să mă acoperi în vecii vecilor. Amin. 

Apoi: 

Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai marită fără de asemănare decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim.

 

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Doamne miluieşte (de 3 ori).

 

Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.