Părintele Dumitru Stăniloae 

 

Părintele Dumitru Stăniloae este cu sigu­ranţă cel mai mare teolog ortodox contemporan. Pe măsura ce va fi tradusă în limbile occidentale, opera sa se va afirma ca una din creaţiile majore ale gândirii creştine din a doua jumătate a secolului nostru.

Dumitru Stăniloae s-a născut în Transil­vania, la 16 noiembrie 1903. Înca din copilă­rie el s-a pătruns de spiritualitatea poporu­lui român, cu atât mai intensă în această regiune cu cât ea a fost mult timp contestată de o dominaţie străina. Pentru a schiţa pe scurt această evlavie originală, trebuie men­ţionată dragostea profundă de viaţă, hrănită de sărbătorile Bisericii şi de întreg ciclul liturgic, astfel că gesturile cele mai cotidiene devin liturgice; un echilibru destul de rar în lumea ortodoxă între simţul contemplaţiei (dat de o tradiţie isihastă neîntreruptă) şi ocupaţiile concrete, practice ale oamenilor; familiaritatea cu misterul: multe legende populare Îl arata pe Dumnezeu şi pe Sfantul Petru străbătând pămantul pentru a-i ajuta pe cei care suferă şi a-i pedepsi pe cei răi, iar micile biserici, nu doar cele rurale, dar chiar şi cele urbane, sunt pline de căldură, străbaătute de viaţă şi afecţiune; în fine, unirea acestei intuiţii a persoanei cu percepţia, încă străbătută în întregime de un miraculos ar­haic, a lumii ca teofanie (nu e poate o in­tamplare faptul că Mircea Eliade e român). Pe de altaă parte, nu trebuie uitat faptul ca Ţările Române au fost şi răman o minunată răspântie a culturilor, la contactul între Răsăritul şi Apusul Europei (pentru că Romaânia e în acelaşi timp ţară ortodoxă şi latină), între Ortodoxia greacă, slavă, arabă şi cau­caziană, în România, Bizanţul a supravieţuit încă multă vreme căderii Constantinopolului ca un veritabil "Bizanţ după Bizanţ" (spre a relua titlul unei lucrări a lui Nicolae Iorga) şi s-a dezvoltat o artă (şi uneori şi o politică) ortodoxă în acelaşi timp tradiţională şi no­vatoare, mai cu seamă în arhitectura şi fres­cele exterioare ale mănăstirilor din Moldo­va, în România la sfârşitul secolului  al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea tradiţia isihastă a cunoscut o minunată înnoire ce s-a răspândit în întreaga lume ortodoxaă întegrată până în 1918 în Imperiul habsburgic, Transilvania îndeosebi a fost locul unei întâlniri dificile dar fecunde între geniul Ortodoxiei româneşti, pe de o parte, şi cultura şi confesiunile creştine ale Occidentului, pe de altă parte...în această perspectivă este izbitor faptul că teza de doctorat a lui Dumitru Stăniloae, susţinută in 1928 la sfârşitul studiilor sale de teologie la Cernăuţi, a fost consacrată Vieţii şi activităţii Patriarhului Dositei al Ierusalimului şi legăturilor lui cu Ţările Române. In secolul al XVII-lea, Dositei a jucat un rol considerabil în precizarea poziţiei Orto­doxiei în faţa Reformei şi Contrareformei, şi el nu şi-a putut realiza opera teologică şi sinodală decât cu sprijinul Ţărilor Române: apărându-şi eroic autonomia împotriva tur­cilor, ele au luat în grija lor şi multe insti­tuţii ortodoxe din Şara Sfântă şi asigurau ti­părirea de carte ortodoxă, imposibilă atunci în regiunile integrate direct în Imperiul otoman.           

Venit la Sibiu, centrul bisericesc şi cultural al Transilvaniei de atunci, Dumitru Stăni­loae a fost remarcat de mitropolitul Bălan care i-a facilitat continuarea studiilor în Grecia, apoi în Germania: ucenicia pe lângă cele două Europe, descoperirea rădăcinilor bizantine, pe de o parte, şi, respectiv, expe­rienţa provocării occidentale ce nu încetează să obsedeze gândirea ortodoxă contempora­nă. Provocare care nu generează la tânărul teolog nici o capitulare relativistă, nici un complex de inferioritate prost compensat prin dispreţ, ci dorinţa de a pune inteligenţa occidentală în serviciul credinţei proprii, pen­tru a-i trezi şi dezvolta latenţele. De acum el stăpâneşte greaca modernă (ca şi greaca patristică şi bizantină), germana, franceza; curând va învăţa şi rusa pentru a descifra mesajul novator al teologilor şi filozofilor ruşi din emigraţie. Profesor, apoi rector al Institutului teologic din Sibiu, se angajează în marile dezbateri filozofice dintre cele două războaie: elucidarea temeiurilor metafizice ale Ortodoxiei, problema relaţilor dintre Bi­serică şi cultură, căutarea identităţii româ­neşti, în 1938, părintele profesor Dumitru Staniloae publică Viaţa şi învăţătura Sfan­tului Grigorie Palama (cu traducerea unor tratate inedite); alături de Preasfinţitul Vasili Krivosein, apare ca iniţiatorul renaşterii stu­diilor palamite în Ortodoxia secolului nos­tru. Strânsa unire dintre dogmă şi experienţa spirituală, "distincţia-identitate" în Dumne­zeu între fiinţă şi energii, aceste teme ale marii sinteze teologice a veacului al XIV-lea nu vor înceta să fecundeze opera părintelui Dumi­tru. Total inaccesibil în "fiinţa" Lui, Dumnezeu se face total participabil în "energiile" Sale: e aici întreaga taină a iubirii, o uimi­toare teologie a comuniunii. Iar viziunea energiilor divine, ce străbat toate lucrurile iradiind din Hristos Cel înviat spre a îndumnezei realmente omul, permite să se confere cosmosului şi culturii întreaga lor semnificaţe spirituală. în 1943, părintele Dumitru Stăniloae publică Iisus Hristos sau restaurarea omului, carte magistrală care, în inima celui mai înfricoţător conflict al is­toriei contemporane, aduce aminte de fap­tul că Hristos este adevărul omului: mântui­rea are o semnificaţie deopotrivă ontologică şi personală, opţiunile se precizează între dezintegrarea omului (şi a tuturor umanismelor închise) şi chemarea la un divino-umanism.

Tragediile care au marcat în Romania sfâr­şitul războiului au adus cu sine în rândurile tineretului intelectual o remarcabilă adânci­re spirituală şi o înnoire a vieţii monahale. Părintele Stăniloae, preot căsătorit, tată de familie, dar a cărui gândire şi viaţă se înraădăcinează din ce în ce mai mult în tradiţia filocalică, devine animatorul acestei înnoiri. Din 1945 până în 1948, data de la care par­tidul comunist a preluat puterea totală, el a publicat patru volume ale unei mari Filocalii româneşti, mai amplă decat Filocalia greacă şi rusă. Pentru a face faţă evenimentelor şi a răspunde unei ideologii care se voia totali­zante, el întrerupe ordinea cronologică a textelor în favoarea unei magistrale prezentări a lui Maxim Mărturisitorul, a cărui mare sinteză hristologică va inspira de acum îna­inte toate elaborările personale ale părinte­lui Dumitru. Publică în acelasi timp un Curs de teologie ascetică şi mistică în care citate­le din Sfinţii Părinţi stau alături cu cele din Blondel şi Heidegger... Locul considerabil acordat "contemplaţiei naturii", etapa a dru­mului spiritual uitată in Occident, declan­şează cercetările actuale ale părintelui asupra semnificaţiei ştiinţei şi culturii. În 1949, părintele Dumitru Stăniloae este chemat în capitală, unde va preda teologia mistică iar apoi, după punerea la index a misticii de către regim, teologia dogmatică până la pensionarea sa în 1978. Influenţa sa asupra intelectualilor şi a mediilor monahale este imensă. Dar trebuie sa intrerupă publi­carea Filocaliei şi să se limiteze la articole sau capitole, de altfel remarcabile, de ma­nuale dogmatice. În 1958, într-o epocă în care România nu-şi redobândise încă inde­pendenţa şi va servi drept poligon de încer­care pentru politica antireligioasă a lui Hruşciov, miscarea monastică şi filocalică este decapitată iar părintele Stăniloae arestat. Va petrece mai mult de cinci ani în închisori şi lagăre. "O experienţă ca atâtea altele - spu­ne el surâzând - , puţin mai dificilă pentru familia mea." Şi adaugă apoi că aceasta a fost singura perioadă din viaţa sa in care a putut practica, "tine", într-un mod aproape permanent, invocarea Numelui lui Iisus...

În 1964 părintele Stăniloae este eliberat şi îşi recapătă rapid catedra la Institutul Te­ologic din Bucuresti. La marginea imperiu­lui sovietic, România se distantează de aces­ta aşa cum a ştiut sa o facă şi altă dată la marginea Imperiului otoman.

Accentul este pus acum pe patriotism, pe unitatea natio­nală, iar în acest efort de reunificare Biseri­ca primeşte un loc foarte controlat, dar im­portant. Părintele Stăniloae se pune pe trea­bă şi lucrul său îşi arată în sfârşit roadele: din 1976 până în 1980 apar cinci volume noi din Filocalie cu introduceri şi note care degajă permanenţa şi actualitatea acestui drum. În 1978 apare o vastă Dogmatică, în trei volu­me, care nu-i repetă pe Părinţi, ci regăseşte inspiraţia lor în contextul culturii contem­porane: o operă puternică, capabilă să des­chidă creştinismului căile secolului XXI. În acelaşi timp părintele Stăniloae participă în străinătate la numeroase întâlniri inter-ortodoxe şi ecumenice; gândirea sa începe să marcheze teologia ortodoxă mai ales în Gre­cia şi in Franta, teologia protestantă din Germania, anumite curente anglicane şi me­diile catolice care în Austria şi în Belgia se consacră dialogului cu Ortodoxia. În ultima sa etapă, gândirea părintelui Stăniloae pare fundamental preocupată de dialogul cu umanitatea de astăzi, atât în suferinţa, cât şi în cercetările, speranţele şi realizările sale. El dezvoltă astfel o teologie a iubirii, singura capabilă sî-l smulgă pe om din singurătatea sa angoasantă, şi a iubirii creatoare, singura capabilă să dea un sens cercetării ştiintifice şi puterii tehnologice contemporane. 

Teologia ortodoxă este apofatică pentru ca ea celebreazaă plenitudinea inepuizabilă a Per­soanelor divine, a diferenţei lor, a unităţii şi a iubirii lor. Aceasta respiraţie a iubirii, acest dialog în Dumnezeu însuşi întemeiază dialogul iubitor al lui Dumnezeu cu persoa­nele create, şi al acestora între ele, face din timp o istorie a iubirii, din spaţiu o deschi­dere către celălalt în alteritatea sa, căci uma­nitatea şi lumea de care ea este responsabilă sunt chemate să intre în infinitul Comuniu­nii trinitare. "Kenoza" ("deşertarea de sine"; Filp 2, 7) a Logosului răstignit transfigurează ontologic umanitatea chemată de acum să devină ceea ce ea este în mod sacramental în Hristos, să se înscrie în imensa mişcare de jertfa prin care Hristos distruge orice separaţie şi integrează universul în Dumnezeu. Totuşi, Dumnezeu nu Se impune, discreţia Sa infinită întemeiază libertatea omului pe care Hristos îl insoteste chiar în revolta şi disperarea sa. Astfel, în Dumnezeul Cel Viu coexistă bucuria iubirii trinitare, care spo­reşte în comuniunea sfinţilor, şi pătimirea continuată de fiecare dată când oamenii re­fuză iubirea. Părintele Stăniloae asumă dar şi echilibrează, graţie distincţiei palamite dintre fiinţa şi energiile divine, kenotismul extrem al teologiei occidentale contempora­ne. Biserica Trup al lui Hristos poartă în ea şi revarsă comuniunea Persoanelor divine. Alcătuirea sa divino-umană asigură în isto­rie înnoirea constantă a întrupării lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii omului, ea este "locul în care înaintăm spre înviere, labora­torul învierii" (Dogmatica, vol. II, p. 226).

Astfel, se precizează o conceptţe creştină despre om, despre devenirea sa personală şi colectivă, despre devenirea cosmică însăşi. Răspuns iubitor şi senin la exigenţele mo­dernităţii, mai cu seamă ale marxismului, deşi acesta nu este niciodata numit. Lumea aparent fără Dumnezeu nu este condamna­tă, ea este in realitate o lume în căutarea lui Dumnezeu. Cum subliniază cei mai mulţi dintre Părinţi, căderea răneşte dar nu dis­truge natura creată, orice om rămâne o persoană infinit nobilă creată după chipul lui Dumnezeu, iar universul, chiar străbătut de moarte, constituie totuşi un limbaj misterios al cărui sens omul are vocaţia de a-l desci­fra. Logoi-i lucrurilor iradiază din Logosul divin, iar acest subiect divin al universului se reflectă în subiectul uman a carui raţiune este capabilă să înteleagă aceste "raţiuni" ale creaturilor. Întruparea şi invierea Logo­sului în tot ceea ce a fost creat magnetizează devenirea cosmică şi istoria umană. De acum înainte omenirea poate afla în Hristos un dinamism înnoit, energiile divine trezind în omul creat după chipul lui Dumnezeu ener­giile corespunzatoare, virtuţile sunt divino-umane şi părintele Stăniloae poate arăta pe bună dreptate:

1. Că omul este o persoana ireductibilă pentru ca este o existenţă în comuniune;

2. Că Dumnezeu nu-l alienează pe om, pentru că întruparea întemeiază totala uma­nizare a acestuia, îndumnezeirea sa într-o perspectivă nu monofizită, ci chalcedoniană;

3. Că mistica, atâta vreme denunţată ca o evaziune, suscită o creativitate socială, eticaă culturală de neinlocuit (Prin acest fapt se dă o lectie unei anumite Ortodoxii crispate în frica sa şi în denunţa­rea Occidentului şi a lumii contemporane.)

Ştiinta presimte "raţiunile" divine care structurează o "materie" în ea însăşi fără conştiinţă, dar aceste "raţiuni" nu devin pe deplin inteligibile decât în contemplarea Sensului. Lumea este un discurs mut, la limită absurd, al cărui ultim sens omul nu-l poate decela decât recunoscându-l drept cu­vânt şi dar al Logosului, Raţiune şi Sens veritabil al tuturor lucrurilor. Departe de a respinge sau de a subrezi (diminua) ratio­nalitatea, mistica o salveaza si ii deschide orizonturi infinite. Munca îşi găseşte semni­ficaţia în acest mare ritm al schimbului, al ofrandei mutuale dintre om şi om şi dintre om şi Dumnezeu, fiecare persoană, fiecare cultură marcând cu geniul său propriu na­tura "plasticizabilă", natura care nu există de fapt decât în "iubirea conştientă" inter-umană şi divino-umană.

Omul-în-Hristos este un om eclezial iar prin aceasta un om-umanitate: aşa cum ipostasa lui Hristos îi include pe toţi oamenii, tot aşa în unitatea Trupului lui Hristos, fie­care poate să-i includă pe ceilalţi. Pornind de la Biserică, o iubire creatoare trebuie să germineze fundamentele culturii şi ale so­cietăţii.          

Părintele Stăniloae cheamă Biserica la un imens şi multiplu dialog: cu oamenii de şti­inţă, cu tehnicienii, artiştii, chiar şi cu responsabilii politici. Perspectiva sa este cea a "unei sfinţenii care să aibă geniu", cum spu­nea Simone Weil, şi care să fie capabilă să lumineze întreg complexul existenţei sociale şi antropo-cosmice. Apel care nu se adre­sează numai ortodocşilor ci tuturor creştini­lor. Fără cel mai mic relativism, dar ştiind să distingă fundamentalul de secundar, paărintele Stăniloae concepe catolicitatea orto­doxă ca pe o "sobornicitate deschisă" în care celelalte confesiuni, cărora el nu le pune sub semnul întrebarii eclezialitatea, vor putea să-şi găsească la ele acasă, în diversitatea lor, elaborări pozitive, eliberându-se în ace­laşi timp de limitaţiile proprii.

Nu vom conteni evocând bogăţiile acestei opere generoase, dificil de altfel de tradus din cauza compoziţiei sale în spirală şi a limbii sale româneşti foarte curate, limbă cu rădăcini adânci, cvasi-poetică... Operă ce presupune de altfel o întreagă teologie a limbajului plecând de la exegeza celor două texte din cartea Facerii în care, pe de o par­te, Dumnezeu îi cere omului să dea nume vieţuitoarelor iar, pe de altă parte, cuvintele de uimire, schiţa a unui prim dialog, se nasc pe buzele lui Adam în faţa apariţiei Evei.  Părintele Dumitru este pen­tru mine în primul rând o prezenţă, aş spune aproape o mijlocire.

Când l-am întâlnit pe părintele Dumitru, nu m-am putut împiedica să nu mă gândesc la Sfântul Ioan Evanghelistul, care la adânci batraneţi, repeta mereu că "Dumnezeu este iubire" şi "Cel ce iubeşte pe fratele său se află în lumină". Trebuie să adaug aici şi o impresie de forţă. Oamenii din Transilvania sunt recunoscuţi pentru vi­goarea lor înfăptuitoare, în lucrarea minţii ca şi în cea a mâinilor. Părintele Dumitru întrupează virtuţile neamului său: înalt, vi­guros iar imensitatea operei sale mărturi­seşte o putere de muncă puţin obişnuită. Când îl încearcă vreuna din neputinţele vâr­stei înaintate, el se vindecă aşternându-se la lucru. L-am văzut în mijlocul intelectualilor români cu o inteligentţă ascuţita, ironică, pentru care este un martor al întelepciunii şi al sensului. L-am văzut în mijlocul monahi­lor şi monahiilor care trăiesc din Filocalia sa. L-am ascultat improvizând fără nici o notiţă şi vorbind pe larg despre gingăşia lui Dumnezeu în faţa unor ascultători occiden­tali care au rămas impresionaţi de pacea şi lumina sa. 

 

Olivier Clément

"Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt"